Gorjeanul Sorin Popescu a intrat în  Facultatea de Electronică în 1961 ca student. La absolvire a fost repartizat pentru stagiatură la Direcţia de Telecomunicaţii a Municipiului Bucureşti, apoi, prin concurs, devine asistent la Facultatea de Electronică, unde urcă şi celelalte treptele didactice – Şef de lucrări, Conferenţiar şi Profesor.

Discuţia avută cu Domnul Profesor Sorin Popescu, o minte strălucită cu vaste cunoştiinte în domenii la care te-ai aştepta mai puţin,  m-a captivat, m-a uimit, m-a trimis de multe ori la dicţionar, m-a făcut ades să mă ruşinez de limitele mele, dar într-un final m-a şi luminat puţin. Urmarea firească a fost tendinţa mea de a sublinia pasaje întregi din interviu cu excepţia formulelor care pentru mine reprezentau necunoscute absolute.

Vă invit să descoperim împreună o poveste de viaţă interesantă.

- De unde sunteţi domnule profesor?

- Sunt din comuna Căpreni judeţul Gorj. Provin dintr-o familie de olteni get-beget, gorjean după tată, Nicolae Popescu si vâlcean după mamă – Elena Popescu (n. Dumitrescu), eu fiind a zecea generaţie de ştiutori de carte, o raritate în vechiul regat.

- Ce erau celelalte nouă generaţii?

- Toate erau ştiutori de carte, iar dintre ele, vreo 7 generaţii erau preoţi. Primul nume cunoscut din neamul nostru este Urselea, care a trăit cam pe vremea domniei lui Matei Basarab, oricum înainte de Brâncoveanu. Cam la a treia dintre cele 10 generaţii apare prin 1750 popa Barbu Sitavu.

- Sitavu?

- ,,Siteav” e un regionalism, care înseamnă răguşit. Toţi bărbaţii din familia mea au o voce uşor voalată, aşa ca o marcă genetică şi piciorul drept puţin strâmb. O micro malformaţie care se păstrează cu încăpăţânare la stirpea noastră. În plus, în familie toţi copiii s-au născut cu un semn pe frunte, o lalea roşie care apare şi acum în situaţii emoţionale. Barbu Sitavu este cunoscut dintr-un proces de ieşire din devălmăşie (vezi Contribuţii la studiul satului devălmaş românesc 3vol.1950-1965 de Henry H. Stahl). Lucrurile privind organizarea social-politică a poporului român de la începuturi sunt foarte puţin sau deloc cunoscute, în şcoală ele nu s-au studiat niciodată.  La proces, ca judecători, au venit trei boieri de la Bănie. Între ei era unul Golumbeanu. Iar popa Sitavu vine cu ludele lui.

- Ludele?

- Un termen generic indo-european, întâlnit şi la ruşi (liudi) şi la nemţi (leute) şi chiar în documente merovingiene, care înseamnă oameni şi care nu are formă de singular. Aşadar Sitavu cu oamenii lui, împărţeau un pământ de 50 km pătraţi (5000 ha!).

Piatra de hotar de pe la 1680-1690 a ludelor lui Sitavu, a urmaşilor celor care s-au separat din această obşte sătească primitivă, era stejarul înfierat, care mai apare odată în 1820, într-un testament redactat la Schitul din  Tg-Logreşti. Acest stejar pe care şi eu l-am prins existând avea diametrul peste 3 metri şi străjuia în trei curţi. A fost tăiat târziu, prin anii 1960 când începuse să se dezmembreze.

Poporul român e format într-un mod ultra ciudat dintr-o pătură de colonişti, cetăţeni latinofoni ai imperiului roman; după destrămarea imperiului a rămas o masă de oameni fără nici un fel de organizare statală … Ultimul oraş roman a fost Serdica -Sofia de astăzi- şi era capitala Daciei Mediteranea (din mijlocul Terrei), o provincie infiinţată în Moesia de Diocletian după retragerea aureliană din anul 275. A fost distrusă de avari după un asediu de nouă ani (nu cel din 809, atunci l-au distrus bulgarii de pe Volga!). Avarii ajutaţi de slavi au fost apoi autorii unor purificări etnice feroce avant la lettre. O cronică bizantină scrie că erau ucise cu predilecţie femeile gravide. Bărbaţii erau traşi în ţeapa sub zidurile ultimelor fortificaţii necucerite, pentru a obliga locuitorii să capituleze. În Anglia saxonii au exterminat şi ei populaţia romană, dar Anglia fiind o insulă nu a existat scăpare. A rămas doar cuvântul chester, care înseamnă castru (e.g. Manchester, Rochester etc…etc…). Asemănarea cu Planeta maimuţelor e izbitoare. Se spune că la noi că a urmat Mileniul întunecat. Totuşi, din 809 până în 1330 sunt doar 500 de ani.

- Să ne întoarcem la trecutul mai apropiat, dacă-l pot numi astfel.

- Revenind la arborele meu genealogic, ştiu că din cele 10 generaţii 7 au fost preoţi, dar cu întreruperi. Tata şi străbunicul au fost preoţi, bunicul nu a fost. Din când în când apărea şi câte un diacon în arbore, aceştia erau scutiţi de corvezi.

Pe la 1830 -1833 Pavel Kiseleff era guvernatorul rus al ambelor ţări române. Atunci s-a adoptat Regulamentul Organic, un fel de Constituţie – pentru ambele ţări româneşti – prin care preoţii au fost împroprietăriţi cu ceva pământ, nu mai erau clăcaşi. Tot atunci s-au creat primele şcoli.

În 1833 a fost făcută şcoala de la noi. Printre învăţători au fost unul de meserie, al cărui nume şi descendenţă – Petre Roşculescu – există în continuare în sat, iar al doilea era un boier, Ştefan Rudeanu, descendentul lui Teodosie Rudeanu, un mare cărturar. Acesta din urmă a  fost capuchehaie al lui Mihai Viteazul la Constantinopol; era un fel de agent diplomatic şi desigur sfetnic de încredere. Ştefan  Rudeanu făcuse studii la Gand.

Teodosie Rudeanu a scris cărţi de cult în limba slavonă, poate şi în română. Aşa s-ar explica exisenţa la Căpreni a unei traduceri a Bibliei numită a lui Şerban Cantacuzino, făcută pe la 1680 poate de Antim Ivireanu; ortodox după religie, acesta venise din Iviria (Georgia sau Gruzia). Se pare că ştia româneşte cam ce am uitat eu, adică nu stăpânea limba română – nefiind român nativ. Popa Stoica din Şcheii Braşovului scria despre traducere: ,,această carte e scrisă pă rumânie şi nu-i bună de nămică’’. Când mi-amintesc fraza asta nu pot să nu mă gândesc la traducerile din limba engleză pe care le văd astăzi la televizor, făcute de oameni care nu stăpânesc nici tema, nici limba şi comit numeroase calcuri lingvistice (copieri). Revenind acum, un exemplar din Biblia aceasta a fost şi la noi în casă,  moştenită de la un străbunic (Popa Dumitru), până când a aflat şi a venit Mitropolitul Olteniei cu o sarabalie de maşini de lux ruseşti, ZIL-uri, care erau doar pentru ministere şi i-a luat cartea tatei ,,cu dragoste creştinească”. Eu eram atunci asistent la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii şi-mi pare rău că nu am citit-o cu mai multă atenţie, pentru că puteau fi lucruri interesante.

- Aţi fost vreodată tentat de preoţie pentru a continua tradiţia familiei?

- Nu. Străbunicul amintit mai sus, Dumitru Andreescu, tatăl bunicii mele paterne, era încă activ la biserică şi tatăl meu era preot ajutor – un fel de stagiar – când eu aveam 4-5 ani şi ştiu cât îşi doreau acest lucru. Străbunicul mă ducea în altar, mă plimbă pe la Sfintele Daruri, îmi spunea adesea „O să vezi tu, ai să te faci popă”. Mama însă a fost împotrivă şi cred că datorită ei am hotărât astfel, pentru că orice ar fi, până la urmă copiii tot de mamă ascultă.

Să fi devenit preot, mă vedeam pus într-o situaţie imposibilă, extrem de dificilă. Tata a fost arestat de foarte multe ori, în anii ’45-50 şi Mama se temea tot timpul.

- Pe ce motiv a fost arestat?

- Fără niciun motiv concret. Erau arestări teroriste, pentru înspăimântarea populaţiei, pentru că urma colectivizarea. Îi ţineau câte o lună arestaţi. Era de-a dreptul sinistru. Prima arestare am văzut-o pe la 4-5 ani de pe scara casei. A venit o cabrioletă cu doi militari înarmaţi. Tata abia a apucat să-şi ia haina şi a dispărut. Eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Ţin minte doar nişte fragmente. Alteori, îşi lua o pătura pe seara şi dispărea: se auzise că au venit iar cei cu maşina neagră şi i-au ridicat pe Cutare şi pe Cutare. În general lucrurile pe care nu le agreezi le uiţi, dar pe mine m-au şocat şi am renunţat cu totul la preoţie. Să îl cităm pe Zaharia Stancu: să nu uiţi Darie!

- Am înţeles cum e cu uitarea. Să revenim însă la formarea dumneavoastră.

- Mi-am început cariera de învăţăcel încă la grădiniţă. Educatoarea, domnişoara Titi (Ecaterina) Constantinescu de la Han, care nu era însă de meserie, ne-a întrebat într-o zi, cine sunt persoanele din tablourile de pe perete. Evident, nimeni dintre colegii mei nu a ştiut răspunsul şi atunci a insistat să răspund eu, pentru că stând mereu lângă fraţii mei mai mari, eu le ştiam pe toate. Nu vroiam să răspund, dar fiindcă educatoarea insista am explodat cu trimitere ad matres: ,,Cine să fie? Nişte comunişti, aşa şi pe dincolo”. Cred că era prezidiul Marii Adunări Naţionale: Teohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca, Lotar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş. Seara educatoarea a venit la mama disperată spunându-i ,,Coană Preoteasă să vedeţi ce mi-a făcut Sorin!’’.

- Care a fost reacţia mamei?

- Mama a tras o spaimă grozavă. Se putea solda cu ani grei de recluziune. Ea absolvise patru clase de liceu şi până să se mărite fusese învăţătoare suplinitoare. Aşa că i-a spus: ,,Domnişoară, copiilor trebuie să le spui dinainte totul, despre ce şi cum să răspundă.. Altfel, îţi aruncă nişte perle şi ne fac mari încurcătu…’’

Acum, în altă ordine de idei, la noi în casă veneau adesea oameni care abia se întorseseră din război şi eu la 5 ani ascultam cu atenţie ce povesteau. Puteam să-i bag pe mulţi în închisoare dacă spuneam ce auzeam, pentru că fiind aşa mic, nu se fereau de mine. Pe fraţii mei mai mari îi expediau imediat, dar pe mine, fiind mai mic, nu mă băgau în seamă. De la vârsta aceea eu aflasem de război, de evrei, de Antonescu, de ţigani, de fluviul Bug ş.a. În plus, acum oamenii erau terorizaţi în sat de iminenţa colhozului. Stătuseră în Rusia din 1941 până în 1944 şi erau înspăimântaţi că aşa ar putea să fie şi la noi: să mănânci la cazan şi (sau) să stai cu vaca în casă!

- Să ,,promovăm’’ de la grădiniţă la şcoală…

- Eu fiind al cincilea din cei şase copii ai părinţilor, am început clasa I-e în 1950, după reforma învăţământului din 1948- pentru cei mai tineri- fără Majestatea sa Regele pe perete, aşa cum găsiseră fraţii mei mai mari.

În fapt, când s-a pus problema să merg la şcoală, în cotlonul meu de sat, eu eram cel mai mic. Băieţii toţi erau mai mari ca mine şi mă trezeam singur să merg la şcoală cu nişte copii mai mici şi nişte fete care nu erau tocmai bune camarade de joacă, aşa că m-am târguit cu tata ca să merg la şcoală de la 6 ani. Până la urmă l-am convins pe tata, dar prima jumătate de an am regretat, pentru că diferenţele sunt sesizabile la vârsta asta. Eu eram mai mototol şi ceilalţi mai mari se prindeau înaintea mea. Am avut însă o învăţătoare extraordinară, doamna Elena (Lenuţa n. Becheanu) Georgescu, o femeie extrem de organizată, pe care nu am auzit-o niciodată ţipând la noi deşi eram în jur de 30 de copii în clasă. Fiul ei, George Georgescu, un matematician redutabil – şi nu exagerez dacă spun de renume european – a fost cel mai bun prieten al meu.

Şi în clasele V-VII am avut nişte profesori foarte buni. Mi-l amintesc pe profesorul de istorie – geografie domnul Constantin (Mitică pentru prieteni) Georgescu; era din Tălpaş, soţul învăţătoarei mele: era exact opusul soţiei sale, un om extrem de înflăcărat, care punea mult suflet în tot ce făcea. Şi acum ţin minte expresile pe care le folosea când ne vorbea de mitologii sau bătălii. Un om cu har absolut remarcabil, orator şi actor.

În corpul de profesori mai erau şi alţii: George Bujorescu de Naturale, excelent, cu stofă şi  studii superioare nu la o şcoală de vară. A murit foarte tânăr, pe la 30 de ani, de TBC. Penicilina era atunci o raritate. La română i-am avut pe profesorii Titu (Dumitru) Vişan (director în anii ’’50) şi pe Constantin Bujorescu, tatăl lui George, doi profesori neîntrecuţi în materie respectiv de gramatică şi de literatură, mai ales că eram la o şcoală de ţară. La matematici erau profesorii Anton Vişan (nepot de frate al directorului Dem. Al. Vişan) şi Aurel Amărăscu, care avea studii tehnice militare şi de biologie.

- Liceul?

- În perioada 1957-1961 am fost elev la Liceu Fraţii Buzeşti din Craiova, un liceu foarte bun unde m-am descurcat bine şi datorită pregătirii mele din şcoala generală. Rezultatele la olimpiade şi concursuri ale elevilor de la acest liceu erau cât în celelalte 3 licee din Craiova la un loc. Absolut remarcabil a fost profesorul Eugen Crăciunescu! În clasa a VIII-a ne-a demonstrat cum a măsurat Eratostene (din Alexandria, cu Biblioteca omonimă) raza Pământului. Profesorul Crăciunescu a folosit teorema dreptelor paralele tăiate de o secantă. Eratostene a folosit doar unghiul a făcut de razele Soarelui la amiază cu un băţ vertical aflat la Alexandria lui, precum şi distanţa l de la Alexandria la Assuan (Syene pe atunci).  Syene este aflat la 23˚ latitudine. Pe data de 23 Iunie este solstiţiul de vară şi la amiază Soarele este la Zenit pentru că razele lui cad pe fundul fântânilor. Formula este: l=Ra (radiani) şi se făcea la şcoala elementară (vezi Antonie Vişan, spre final profesor la liceul din Tg. Cărbuneşti). Valoarea lui l găsită de Eratostene a fost foarte aproape de cei 6.300 km reali! Observaţie: dacă în 1492 Cristofor Columb nu ar fi folosit o valoare greşită pentru unitatea de măsură egipteană numită stadie (de 70 m în loc de 200 m), el nici nu ar mai fi plecat spre Indii deoarece distanţa peste Atlantic şi Pacific spre China sau India era imposibilă pentru nişte caravele de 200 tone. Aşa că apariţia Americii exact la o treime din drum a fost cu totul binevenită.

- Sunt uimită! Vorbiţi-mi puţin despre pasiunile descoperite în perioada liceului?

- Eu spuneam (de atunci!) că pasiunile mele sînt trei şi am şi o a patra care însă se schimba mereu. Era, desigur,o fată diafană, care primea versuri naive, unele păstrate în album.

Prima mea pasiune a fost istoria din care citeam în casă de pe la 6-7 ani. Aveam în podul casei toată colecţia de reviste a străbunicului meu, un car mare plin de reviste şi cărţi istorice. Citeam atunci spre exemplu despre războiul italo-turc din 1912 pentru Tripolitania, una dintre cele trei provincii ale Libiei de azi (poate că izbucneşte iarăşi acum…). Mi-amintesc cu drag de o caricatură din Revista Albina care avea cu un câmp de luptă gol, deoarece armata turcă fugise de ieri, iar cea italiană încă nu sosise!  Păstrez cu sfinţenie întreaga colecţie a Revistei Magazin Istoric din 1968.

A doua pasiune a fost literatura SF. Am fost puternic influenţat de o carte pe care mi-a adus-o fratele meu mai mare, ing. Dumitru Popescu – Meteoritul de aur - prima carte apărută în colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice din care am şi acum vreo 400 de fascicule. Pe urmă am citit cărţi excepţionale traduse din literatură rusă. Ivan Efremov -Nebuloasa din Andromeda – mi-a rămas aşa ca o locuţiune pentru himeră. Citeam şi cărţi din literatura mondială pe care le cumpăra Domnul Profesor C. Georgescu pentru fiul său Gigi. Pe mine mă chema să le citim împreună şi să le comentăm, pentru că eu eram cel care despica firul în 14, sub toate aspectele. Toate aceste traduceri erau minunate. Am aflat foarte târziu că erau făcute de scriitori de meserie, care însă nu aveau drept de semnătură. Ieşiseră de la puşcărie prin 1963-64, dar nu le dădeau dreptul să publice în nume propriu. Traducerile lor erau excelente, ca şi cum ai fi citit în limba lor originală. SF-urile erau pline de poezia ieşirilor în spaţiul interplanetar, între stele, cu paradoxul timpului şi spaţiului din Teoria Relativităţii, tot felul de lucruri care te fascinează şi-ţi atrag atenţia că aici se întâmplă minuni. Simbolul progresului pentru mine era racheta care stă să plece, apoi primul calculator făcut de firma Bell Telephone, în sala imensă cu pereţi plini de rame înalte, cu mii de lămpi electronice. Urma radiotelescopul cu o antenă care se mişcă şi caută ceva despre care nu ştim mai nimic. Am fost fascinat când a plecat o sonda spaţială care printr-un hublou de safir prindea în colimator steaua Canopus din constelaţia Carena şi o ţinea ca reper, să nu piardă direcţia în spaţiul interplanetar; mie îmi aducea aminte de un colind cântat cu Steaua la noi la Căpreni ,,mergând dupe-o (în graiul local) rază pe Cristos să-l vază”.

A treia pasiune a fost fizica. Am avut parte de nişte cărţi excepţionale în clasele a X-a şi a XI-a când începusem să mă gândesc serios la Electronică. Am fost şi la Radioclubul local unde am obţinut diploma de radioamator. Cărţile le găseam la Biblioteca orăşenească Theodor Aman. O descoperisem împreună cu un prieten, Radu-Marcel Cristea, care s-a făcut matematician şi este în Germania. Acolo găseam ,,Stele, atomi, oameni’’, a lui Imre Tôth, apoi ,,Atomul un gigant’’ de George Gamow, cel care a făcut ipoteza Big Bangului prin anii ‘40. Cartea aceasta avea o grămadă de chestii pe care nu le înţelegem; îmi spuneam că dacă m-aş duce pe o insulă pustie aş lua doar cartea asta cu mine. O provocare fantastică, pentru că citeam lucruri pe care nimeni nu le căuta şi nici nu se ştia că există. Istoria o găsisem tot la Aman, sub forma Daciei Preistorice, de Nicolae Densusianu (,,Un roman fantastic’’ dupa George Călinescu). Fani ai istoriei din cenaclul Getica o consideră ca o Biblie.

- Istorie, literatură SF, fizica, fetele şi în final aţi ales electronica?

- Da, pentru că aşa cum v-am spus, sunt a zecea generaţie de ştiutori de carte. Asta înseamnă enorm. Creangă se ducea să înveţe, la 18 ani, la şcoala de catiheţi – de învăţători –  într-o adunătură de oligocefali Trăsnea, Mogorocea, care ieşeau din oraşul Fălticeni, dar adormeau cu capul pe brazdă unde se duseseră să înveţe. Cu mi, ţi, li, vi, ni (gramatica lui Trăsnea),  un ,,cumplit meşteşug de tâmpenie’’ conchideau ei, pentru că toţi începeau şcoala la 20 de ani, nu la 6 ani şi nu aveau nicio şansă să iasă ceva din ei. Creangă era singurul între ei care învăţase cât de cât la timp şi-i datorează asta mamei sale, care voia să-l facă preot, în ciuda sfaturilor tatei care spunea că ,,n-a mai avé cine ni trage ciubotele’’ (dacă sînt atâţia ştiutori de carte). Un rol a jucat şi Smărăndiţa popii, o promisiune făcută mamei lui Ionică.

Între catiheţi era şi unul Vasile Conta. Când eram prin liceu am găsit în turla bisericii noastre  „Teoria ondulaţiunii universale”, o carte scrisă de filosoful Vasile Conta. M-am întrebat de ce era ascunsă în turla bisericii şi abia mai târziu am aflat că V. Conta era printre simpatizanţii ideologiei lui I. C. Cuza şi ar fi trebuit arsă. Ondulaţiunea universală s-ar numi acum teoria stringurilor cosmice. Corzi vibrante ale universului care transmit ceva dintr-o parte în alta, cu sau peste viteza luminii, cu sau fără informaţie şi poate cu mesaj. Transmite (cine?) ceva ce nu ştim noi, ceva ce trebuie să-l întrebăm pe Sfântul Duh şi poate ne trimite nişte comenzi.

Cum de Vasile Conta, unul dintre ei, a ajuns să profeseze la nivel european? Totul a fost posibil pentru că bunicul lui era stareţul de la Mănăstirea Hangului sau Secu, unde era o bibliotecă de câteva mii de volume, strînse (cu î din i ! pentru că vine de la stringere) de-a lungul timpului. Ai lui erau deci ştiutori de carte cel puţin de la 1453 (când au emigrat poate de la Constantinopol) şi nu doar de la 1700 (ca la alţii). Nu poţi să pleci de la zero şi să întorci lumea pe dos, lucrurile se produc şi cresc odată cu fiinţa umană. Dacă şi Ion Creangă ar fi învăţat carte de la 6 ani şi ar fi avut în urmă cîteva generaţii de cărturari poate că ar fi fost un Rabelais, cu care este asemuit de criticii literari, cu un lexic de 50.000 de cuvinte, şi cu o operă ce putea să reziste peste secole. N-a fost să fie, dar oricum s-a văzut că învăţase carte mai devreme decât alţii. Despre Trăsnea, altă dată.

Am avut între noi la facultate unii întru-totul sclipitori, dar le lipsea aplombul. Trebuie să ai şi o doză de  tupeu când ai capturat o idee tare. Cel la care mă gândesc anume, avea însă părinţi analfabeţi. Învăţase în şcoală de rupea pământul. Ştia manualele pe dinafară. Făcea minuni, dar nu a reuşit decât odată să iasă pe plan mondial şi pentru că nu ştia perfect engleza, nu a putut să-şi fructifice calităţile native. Şi câţi n-or fi în situaţia aceasta. ,,Greu se mai fac oamenii oameni’’, vorba cântecului lui Alexandru Mandi.

- Revenim la Electronică. Ce însemna admitera la această facultate în ani ’’60?

- Facultatea de Electronică din Bucureşti era singura din ţară. Am dat admiterea în 1961. Erau 280 de locuri, din care jumătate erau date celor din producţie. Pe restul, 140 de locuri, ne băteam noi cei din toată ţara. Proporţia admişilor pe cele 140 de locuri era jumătate provinciali – şi înţeleg aici studenţi de la Satu Mare până la Constanţa – şi jumătate din Bucureşti.

Admiterea a constat în 3 examene scrise şi 3 examene orale. În fiecare zi aveam câte un examen. Dar nici acum nu ştiu cu ce medie am intrat. Se afişa doar admis/respins. Nu am aflat nici de la Arhiva UPB, când devenisem profesor.

- Facultatea a fost aşa cum v-aţi imaginat-o?

- Da, din punct de vedere profesional. Procesul didactic, organizarea erau impecabile. Însă după admitere, în anul II am avut un prim şoc, pentru că eu venisem decis să urmez secţia de Ingineri fizicieni (fostă de Tehnică nucleară). Visam să ajung la Institutul de Fizică Atomică, pe platforma de la Măgurele. După anul II se făcea împărţirea pe secţii. Mie mi-au respins dosarul de la secţia dorită. Nu aveam dosar bun pentru că tata era un obscurantist. Am simţit asta de nenumărate ori. M-au repartizat la secţia de Telecomunicaţii, care nu avea caracter de clasă. A trebuit să îmi croiesc un alt destin.

Am avut norocul să am ca profesor pe Milan Mănciulescu, un om de formaţie veche dintr-o famile de boiernaşi scăpătaţi. Am aflat din întâmplare că are rude în Căpreni-Gorj. M-a învăţat Teoria codurilor ciclice şi modulaţiile digitale de fază şi de frecvenţă pentru lucrarea mea de diplomă. A fost o premieră naţională absolută. Însă bunicul său fusese de asemenea profesor la Politehnică, la secţia de Curenţi slabi. Şi, înainte de inventarea triodei – prin anul 1905, fără bandă magnetică, numai cu sârmă magnetizată, în absenţa deci a lămpilor electronice, construise un magnetofon! Aceştia au fost marii oameni, marii inventatori. Ex nihilo totum (în loc de nihil). Adică, să facem totul din nimic! Dar nu este oare acest dar privilegiul zeilor?

- Nu ştiu ce-aş putea răspunde. Revenim. Care a fost evoluţia dumneavoastră după absolvirea facultăţii?

- Am devenit prin concurs asistent în cadrul facultăţii. Şi aşa am rămas din Ianuarie 1969 până în Octombrie 1988. Şi dacă nu venea Revoluţia aş fi murit asistent. După ce a venit Gorbaciov în România, peste nişte zile am primit un telefon de la şefa de catedră, că a primit un telefon de la Minister, să refac dosarul (pe care mi-l respinseseră de vreo 10 ori), că se aprobă. Selecţia era atunci făcută şi pe criterii ideologice, eliminatorii. Îi recrutau pe cei agreaţi din timpul facultăţii şi îi făceau membri de partid. Mulţi erau băieţi deştepţi, dar nu toţi aveau sclipirea necesară. Acest lucru se va perpetua însă pentru încă nişte generaţii. Locul nostru între primele 500 de Universităţi de pe Mapamond mai are de aşteptat!

Eu eram asistentul care primise premiul Traian Vuia al Academiei Romane în 1983 pentru realizări deosebite, aveam cărţi scrise şi brevete de invenţii, ţineam cursuri de vreo 10 ani, dar muream asistent. Acum, mulţumită trecerii prin zonă a Marelui Frate (Big Brother), am refăcut dosarul şi într-o lună, două mi-a venit atestarea pentru şef de lucrări. Ex oriente lux! – Lumina vine de la Răsărit! (Ap. Ap. Pavel şi tov. M. Sadoveanu).

După Anul revoluţionar 1989, în 1990 am devenit Conferenţiar şi apoi în 1995 am devenit Profesor la Catedra de Telecomunicaţii. Am intrat în Facultatea de Electronică în 1961 ca student în anul I şi am ieşit din facultate ca profesor în anul 2011. Acum sunt în prelungire de activitate. Susţin aceleaşi cursuri, aceeaşi normă didactică, dar nu mai sunt salariat. Faptul că am parcurs ultimul deceniu Ceauşescu cu salariul de Asistent şi nu de Şef de lucrări, face ca acum din pensie să-mi lipsească circa 500 lei. În total veniturile mele au scăzut la o treime după ieşirea la pensie.  

- Triste realităţi, dar totuşi uitându-vă în spate, sunteţi mulţumit cu drumul ales?

- Sunt foarte mulţumit. Am reuşit să fac atât cât se putea. Calitatea mea fundamentală mi se pare că este creativitatea. Priviţi acest modem făcut prin 1976 care costa în momentul lui de vârf, în 1980, 11.000 dolari, când o tonă de grâu costa 80 dolari şi barilul de petrol abia sărise de 4 dolari. Când s-a fabricat la IEIA Cluj-Napoca (echipamentul acesta are seria zero) preţul de cost, evaluat strict numai după preţurile componentelor şi al manoperei, era de 10.000 lei, numeric egal cu al celor de import, dar  exprimat în dolari. Raportul leu-dolar era 18-1. Un asemenea produs tehnic, care a obţinut premiul Academiei Romane – Traian Vuia este mândria mea. Mai mult nu se putea să fim răsplătiţi în acele vremuri. Cu ocazia aceasta colectivul nostru de 4 persoane a scris şi o carte valoroasă – Transmisii de date- de care eu personal sunt şi acum mulţumit, partea mea fiind aici de 45%. Mai toată cartea rămâne utilizabilă şi acum şi în viitor.

În tehnică sunt lucruri care se schimbă rapid şi lucruri care rămân. Important e că într-o carieră lungă – profesorii stau de la vârsta de 19 ani până la cea de 70 de ani în facultate – trebuie să abordezi lucrurile fundamentale, care să rămâna în picioare şi după ce îţi închei cariera. Dacă investeşti în cercetare şi în creaţie ştiinţifică vei elabora produse perene. Spre exemplu, acum 40-50 de ani avionul strategic B52 folosea o noutate absolută, un vocoder, sintetizor de vorbire indescifrabil şi imposibil de bruiat. Tema era începută în epoca tuburilor electronice. Cu un B52 înarmat cu bomba H şi etern aflat în aer, Războiul Rece nu a devenit unul cald (distrugere reciproc asigurată). Ca şi la vechea armă V3 de la Penebunde (urmaşa lui V1 şi V2), echipamentul electronic al acestui vocoder avea un numar infim de circuite electronice, cam 15 triode, cât un televizor. Astăzi, în acest reportofon pe care înregistrăm discuţia sunt peste 10 miliarde de tranzistoare. El urmează cumva ideile de atunci. În anii 60 însă un tranzistor costa 50 de lei, alocaţia de cămin pe o lună. Acum aici sunt de 10 miliarde ori 50 de lei şi ţi-l dă şi gratis la o adică. S-a întâmplat un lucru pe care nici nu putem să îl apreciem la adevărata sa poziţie şi forţă. Faptul că acest aparat nu costă nimic, eu nu ştiu cum va întoarce civilizaţia omenească până la urma urmelor. Pentru că e o chestie împotriva naturii. Sau poate că este chiar în logica subtilă a naturii?

Principiul însă nu s-a schimbat. Savantului care a găsit principiul acela îi datoram totul. Absenţa holocaustului nuclear. Niciodată ca acum nu au datorat atât de mult cei mulţi celor puţini. Sunt un număr infim de oameni, poate în jur de 100 sau 1000, cei care au creat mai toate cele esenţiale. Dacă sunt 7 miliarde de oameni pe pământ şi dacă ar dispărea ceea ce au făcut cei 100 sau 1000 de inventatori în ultima sută de ani, populaţia pământului ar rămâne la o jumătate de milliard. 90% din populaţia pământului îşi datorează viaţa acelor divinităţi laice – genii – pentru că ei au smuls fulgerul din cer şi l-au făcut act de viaţă pentru oameni. Lor li se datorează totul!

Revenind la partea personală, pentru tot ceea ce am făcut nu am fost răsplătit cu funcţii sau bani, dar eram într-un grup unit şi toată lumea implicată ştia care este contribuţia fiecăruia. Eram împreună cu Conferenţiarul Ion Bănică, cu Şefa de catedră, profesor Adelaida Mateescu, care era teribilă, avea uşi deschise oriunde, şi cu Şeful de lucrări Eugen Borcoci. Partea de creaţie, lucrurile brevetabile au fost în bună măsură contribuţia mea. Inteligenţa pusă la lucru a făcut atunci ca din mai nimic, ex nihil, din nişte circuite electronice extrem de simple, să rezulte un modem de 4800 de biţi dotat cu egalizor autoadaptiv. Trebuie spus că în anii ’’80 modemurile cu debit informaţional egal şi peste 2400 b/s se aflau sub embargou NATO. Aparatele Racal Milgo, spre exemplu, foloseau deja circuite integrate VLSI (Very Large Scale Integration). Totuşi, Telerom M3 avea aceleaşi dimensiuni ale suprafeţei cu circuite, dar folosea circuite SSI (Short Scale Integration) – şi acestea abia de curând fabricate la IPRS Băneasa şi la ICCE dar evident mult mai ieftine. Circuitele VLSI erau fabricate la cerere (Custom Design) – deci în serii foarte, foarte mici şi de aceea excesiv de scumpe. Aceasta explică preţurile exorbitante ale aparatelor străine, cu VLSI-uri.

Noi am făcut astfel posibilă interconectarea experimentală a celor 50 de Centre de Calcul din România de dinainte de revoluţie. Reţeaua naţională de calculatoare RENAC aflată atunci în lucru a avut în noduri modemuri Telerom M3 de 4800 b/s, acestea despre care vorbesc aici.

Când m-am apucat de lucru am fost conştient la ce mă angajez. Au fost nişte ani în care am lucrat din greu până am construit inclusiv aparatele auxiliare necesare. Unele costau pâna la 5000 $. Le-am făcut însă cu cele mai simple circuite cu putinţă care se găseau atunci în ţară. Dacă eşti izolat, eşti silit să faci o grămadă de lucruri şi de multe ori ajungi şi original (doctor fără voie). Ca un îndemn permanent, lozinca noastră era: Spaţiul carpatic, creator de civilizaţie!

- Credinţa a jucat un rol important în viaţa dumneavoastră?

- Nu. A jucat un rol foarte mic pentru că de mic am fost încrezut, poate pentru că toţi mă lăudau, iar eu eram foarte, foarte naiv. Credinţa nu prea se lipea de mine şi pentru că eu căutam tot timpul esenţa lucrurilor. Cum? De ce? În ce fel? Idee pe care merg şi acum.

- Credeaţi că faceţi totul singur?

- Da. E şi vina anturajului (!) pentru că mă lăudau mult cei din jur. Mi-a intrat în cap că sunt deştept şi nici nu prea aveam încredere în alţii.

- Asta nu era un lucru bun?

- Este şi un lucru bun, dar este şi un lucru rău, pentru că nu prea ai prieteni. Glumind puţin, spuneam că cel mai bun prieten al meu a fost un câine! Acest ,,prieten’’ se numea Ursu şi a trăit cam 18 ani. Nu era chiar aşa cum spuneam eu, căci am avut câţiva prieteni foarte buni şi în liceu şi în facultate, dar viaţa ne-a despărţit. Plus prietenii din copilărie, pe care nu i-am mai văzut după cele şapte clase elementare.

- Pe măsură ce aţi înaintat în vârstă aţi gândit la fel?

- Dumnezeu, Creaţia, Facerea lumii, Inspiraţia divină, m-au dus la concluzia că suntem prea mici pentru un război aşa de mare. De mult timp am renunţat să discut serios despre aceste lucruri. Ne depăşesc prea mult. Sigur că am nişte modele, trebuie să ştii măcar ce nu ştii, că altfel eşti pierdut. Limitele trebuie să ţi le vezi imediat. Spre exemplu, eu văd revelaţia numai în domeniul ştiinţific. Aici se vede foarte clar că unii au darul, îl numesc divin, al creaţiei. Adică aceşti ,,unii’’ crează, inventează, începând cu focul şi terminând cu energia nucleară. Alţii nu au darul şi nu fac nimic. Japonezii fac electronică de 100 de ani şi nu au inventat decât formula lui Nagaoka (cea cu valoarea inductanţei). Chinezi fac tone, hectare, miliarde  de obiecte mai mult sau mai puţin proaste, dar nu au făcut mai nimic în electronică. Toată lumea spune că ei au inventata praful de puşcă. Nu au făcut însă din el o tehnică, o tehnologie, o treabă cu cap şi coadă. Să facă un tun sau ceva util. Atenţie! Numai Heron din Alexandria a făcut o maşină adevarată, care se învârtea pe principiul rachetei, folosind aburii ca sursă de energie. Asta este şi ştiinţa si tehnică. Şi durează! De două mii două sute de ani.

Să vă dau câteva exemple de creatori ai civilizaţiei pe Terra. În dezvoltarea ştiinţei anni mirabili, adică anii minunaţi, miraculoşi, au fost la două momente care au aparţinut unul lui Newton şi altul lui Einstein, la 300 de ani distanţă. Eu aş adăuga al treilea grup, al lui Maxwell.

Isaac Newton era student la Cambridge când a izbucnit ciuma. Şcoala s-a închis şi au plecat acasă unde au stat cam 2 ani (18 luni). Atunci tînărului Isaac Newton i-a căzut mărul în cap şi a scris: Legea gravitaţiei universale cu formulă cu tot, valabilă cu oricâte zecimale, apoi cele trei Legi ale mecanicii – a inerţei, a acţiunii şi reacţiunii, a masei şi acceleraţiei – apoi a văzut caracterul corpuscular al fotonilor. Newton avea 23 de ani atunci, dar din 1665 şi până la vârsta de 80 de ani nu a mai făcut mai nimic (poate doar modelul atomului ,,gol’’ în chimie, ceva mai multă alchimie, multă teologie şi prezenţă în Camera Lorzilor, cu o pauză din cauză de alienare – reală!). Cauza? Poate că nu a mai venit acel Genius loci, un spiriduş care îl făcea pe cel ales să aibă geniu, să devină deci ingenios, să construiască un ingenium - adică o maşină – ca să se poată numi inginer .

Albert Einstein avea prin 1905 – 26 de ani şi era inginer; acum nu se spune că era inginer, nu este cool. El s-a aşezat, s-a sucit, s-a gândit un timp şi a scris Teoria restrânsă a relativităţii, mai precis: Despre un punct de vedere euristic asupra electrodinamicei mediilor în mişcare. Ciudata teorie a fost impusă lumii ştiinţifice de către Max Plank (cel cu Teoria cuantelor), o mare autoritate a vremii. A dovedit  şi Caracterul corpuscular al luminii, fotonul ca o particulă din clasa bosonilor – cu statistica Bose-Einstein etc. A impus definitiv Teoria cinetico-moleculară folosind modelul oferit  de mişcarea browniană. În timpul liber a scris echivalenţa dintre materie şi energie (eroare ideologică mare, contrară Materialismului dialectic al lui Engels!), materializată în preacunoscuta formulă .  Până la 80 de ani a mai elaborat Teoria generalizată a relativităţii privind curbarea spaţiului în prezenţa masei şi cam atât.

James Clerk Maxwel, mentorul nostru în electricitate, s-a refugiat în Ţinutul lacurilor, unde a scris ceele 11 legi (unii spun 13) ale electrotehnicii (nu teoreme!). Acestea sînt nişte postulate, legi ale naturii, pe care el le-a scris sub formă matematică. Un lucru e adevărat când poate fi scris sub formă matematică, de asta e matematica regina ştiinţelor. Dacă un lucru contrazice matematica înseamnă că nu e adevărat. J. C. Maxwel a mâncat premiul Nobel la 20- 30 de savanţi, căci nu a descoperit doar o lege, le-a descoperit el pe toate.

- Un răspuns fascinant. Mă bucur că v-am adresat o astfel de întrebare. Revenim. Am vorbit prea puţin despre familia dumneavoastră. Povestiţi-mi vă rog despre familia din care proveniţi şi ce a mai urmat apoi.

- Tatăl meu a fost Nicolae Popescu. Mama – Elena Popescu fostă Dumitrescu – provenea dintr-o familie cu 11 fraţi. Tata a avut numai 5 fraţi. Eu am 25 de veri primari. Tata a făcut Facultatea de Teologie la Cernăuţi în 1936, de unde ne povestea lucruri foarte interesante. Mama avea patru clase de liceu făcute la Râmnicu Vâlcea. Noi am fost 6 fraţi, două fete – Ecaterina (Viorica) şi Angela - mai mari, apoi patru băieţi: Dumitru (Mitică) şi Paul mai mari cu câte 2 ani ca mine şi Tibi cu şapte ani mai mic. Familia mea a plătit birul Revoluţiei. Fratele meu Paul, Directorul Şcolii 117 din Militari a fost împuşcat în 23 decembrie, în maşina lui, de un lunetist aflat cu misiune pe un bloc din Drumul Taberei. Fratele meu Tibi, profesor de franceză în Căpreni, a murit dintr-o congestie cerebrală la 56 de ani. Cu Tibi şi Paul eram foarte apropiat din toate punctele de vedere şi e o senzaţie foarte neplăcută că lângă mine, de o parte şi de alta, locul e liber…

Surorile, mai să le zic tanti, pentru că sunt mai mari decât mine cu 9 ani şi cu 12 ani. Sunt amândouă la Craiova. Ecaterina (Viorica) Dicu, a fost profesoară de limba rusă la Colegiul Carol I, face 80 de ani şi o vom sărbători la vară, iar Angela Ciuciulete – doctoriţă, este şi ea acum la pensie.

Dumitru a fost inginer la Combinatul chimic Craiova. E autorul unei invenţii importante făcută prin anii ’’80 în domeniul presiunilor înalte. Trebuia să primească 2% din beneficiul pe ultimii anii şi asta însemna 44 de milioane de lei în 1980. Binenţeles că nu i-au dat nimic. Totul era legal, dar cifra care-i revenea era ameţitoare. A protestat cam mult până i-am spus eu să renunţe, că poate-l calcă avionul. După Revoluţie a făcut un proces şi a primit ceva bani şi o secţie din Combinat, pe care a reuşit să o pună în funcţiune, dar nu a mai avut bani să o integreze în fluxul tehnologic şi a vândut-o.

M-am căsătorit la 25.01.1968, a doua zi după Unirea Principatelor. Soţia mea, Angela, era încă studentă la Facultatea de TCM secţia de Mecanică fină şi optică. A lucrat la IOR. Mama ei era învăţătoare, un fel de doamna Georgescu, o femeie de mare ispravă, care a locuit cu noi şi ne-a crescut fata.

- Ce face fata dumneavoastră?

- Fata mea, Beatrice, a fost o elevă foarte valoroasă. În Şcoala Generală a primit ca premiu Istoria Literaturii Romane de Călinescu pentru cea mai mare medie obţinuta vreodată în şcoala în care a învăţat.

A absolvit Facultatea de Electronică cu media 9.98. În 1992 când a văzut că România o ia într-o direcţie greşită, mi-a spus că ea pleacă. A învăţat franţuzeşte, pentru că nu făcuse la şcoală, a dat concurs la Ambasada Franţei din Cultura şi Civilizaţia Franceză şi a câştigat, pentru că ea dacă citea o pagină, o ştia pe toată. În anul IV s-a dus în Franţa şi a făcut un an de studii aprofundate. S-a întors în ţară. A dat toate examenele din anul V, atunci şi-a stricat media de a luat 9,98. Eu am sfătuit-o să termine Electronica, să-i scrie pe diplomă Institutul Politehnic Bucureşti, o şcoală serioasă. S-a reîntors în Franţa şi s-a căsătorit cu un francez. Soţul ei este profesor universitar. Au un copil de şase ani, în clasa  I.

- De ce în Franţa?

- Noi am învăţat-o. Germania? Are pe ale ei, dar nu e bine de trăit. America? Nu e stilul nostru în nici un caz, ce iei pe mere dai pe pere. Singurii care ştiu să trăiască sunt francezii şi italienii (Vivre pour vivre!- A trăi pentru a trăi!), restul doar există.

- Ce face în Franţa?

- A fost doctorandă acolo. A făcut şi 2 ani la Philips, France. A obţinut 20 de brevete de invenţie, când a lucrat la laborator pentru că ea ştia şi matematică. Cei de acolo ştiu ori una, ori alta. Ascultaţi-mă pe mine că în România se învaţă carte serioasă! Cine vrea să înveţe!

A dat concurs şi s-a mutat la Şcoala Naţională Superioară de Telecomunicaţii. Într-un clasament cu 4 niveluri Şcoala Naţională e pe primul nivel, înaintea Universităţii Tehnice, a Şcolii de Ingineri şi a Institutului Tehnic. Acolo la Şcoala Naţională se fac şi se desfac toate. Acolo s-a inventat egalizoarea oarbă (blind equalization), acolo s-a inventat codarea turbo, undinele (wavelets).

-  Sunteţi foarte mândru când vorbiţi de Beatrice.

- Sunt, că e şi cazul. Acum, la 41 de ani, ea e Directoarea Ştiinţifică a Universităţii.

- Afirmarea ei a fost mult mai spectaculoasă decât a dumneavoastră.

- Sigur că da. Ea e profesor de la 36, eu de la 56 de ani.

- Asta e viaţa! Şi aşa sinuos, parcursul dumneavoastră prin viaţă este extrem de interesant. Vreau să vă mulţumesc pentru faptul ca aţi acceptat să facem acest interviu şi în final vă rog să transmiteti un gând tuturor cititorilor noştri.

- Vă mulţumesc şi eu. Aş vrea să încheiem cu un îndemn pentru cei tineri: să aleagă drumuri sigure în viaţă, de preferat să le continue pe cele ale părinţilor.

Calitatea plămadei lui Sabin Stamatescu şi crezul după care s-a condus în viaţă -

Acţiunile întreprinse de-a lungul timpului arată că succesul dobândit nu l-a făcut însă nicio clipă să uite locul şi semenii din mijlocul cărora s-a ridicat.

Vă invit să-i urmărim povestea de viaţă.

 - Vă găsesc domnule Sabin Stamatescu acum, aici în Bucureşti, în Calea Plevnei 139, un prosper om de afaceri şi vicepreşedinte de Ligă a gorjenilor, dar povestiţi-mi de unde aţi plecat şi pe ce drumuri aţi mers până să ajungeţi aici?

Sunt născut la marginea comunei Negomir în 07.06.1954, între poduri, la Borăscu.

- Grăbită intrare în viaţă…

Dacă  s-a întâmplat să vin pe lume acolo, mama şi tata nu m-au mai dus la spital, s-au întors cu mine acasă.

- Vă rog să reluaţi povestea.

Am urmat şcoala generală-clasele I-IV în localitatea Orzu, un sat din componenţa comunei Negomir şi clasele V-VIII la şcoala generală Raci. Am avut norocul să am profesori foarte buni, mai ales la matematică, profesorul  Bereanu care a devenit ulterior profesor universitar la Universitatea din  Craiova şi profesorul Dădălau la fizică.

- Liceul?

Liceul dura pe atunci 5 ani  şi erau în mare vogă liceele industriale. Am avut o şansă cu un unchi de al meu Mitică Ţogoe, fratele mamei mele, care lucra la Craiova, la  Petrol. El m-a dus  la Liceu Industrial Energetic din Craiova, un liceu cu un nivel destul de ridicat pe vremea aceea. Atunci în practică la Craiova, la termocentrala Işalniţa am văzut  prima dată cum arată un grup generator-turbină erau chiar noi puse generatoarele de 330 MW şi eram chiar entuziasmat.

- Ce fel de licean aţi fost?

Liceul l-am  absolvit ca şef de promoţie. Mi-amintesc cu mare plăcere de acea perioadă când stăteam la căminul situat în curtea liceului. Profesorul meu de fizica era Gheorghe Calboreanu, care a devenit ulterior inspector general al judeţului Dolj. Am publicat  deseori în revista de fizică. În 1974, în anul IV,  am luat premiul I la olimpiada republicană de fizică, iar în 1975, în anul V am luat premiul II sau III, tot la fizică. A fost o plăcere deosebită ca Olimpiada Naţională de fizică să fie la Craiova şi să  fie câştigată de un elev din Craiova.

Diriginta mea, profesoara  de limba română doamna Monica Potcoavă ne a pus în braţe multe cărţi în perioada liceului. Colegul meu Ştefan Moţăţăianu care acum e şeful  Baroului de avocaţi din Tg – Jiu  era cel mai bun la română.  Eu nu excelam la română, fizica şi matematica era materiile mele preferate la care eram cel mai bun, dar datorită  dirigintei învăţam şi aveam şi la română medii bune 9.50 – 10. Mi amintesc şi acum un citat dintr-o carte Bucuria vieţii, cu viaţa lui Vincent Van Gogh în care un profesor de greacă i-a spus ,,Vincent am simţit calitatea plămadei tale, tot ce vei face vei face bine’’. Ăsta a fost şi motto-ul  meu după care m-am condus în viaţă. Tot ce fac, să fac bine.

- Ce aţi mai făcut bine după liceu?

Am făcut armata şi mi-am dorit să merg la cea mai bună facultate tehnică din ţară. Aceasta era Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Bucureşti.

- Şi la facultate tot premiant?

Am avut tot timpul medii mari. Din anul II am avut bursă republicană, care era practic un salariu de inginer stagiar, bursă care-mi era de mare ajutor, eu provenind dintr-o localitate foarte săracă pe harta ţării şi pe harta Gorjului.

- Repartiţia?

În 1981 am  absolvit facultatea clasându-mă între primii, fapt pentru care am primit repartiţie republicană în învăţământul superior, ca asistent universitar, dar în acea perioadă trebuia să faci un stagiu în producţie de 2 ani de zile. Mie mi s-a propus sa fac acest stagiu la Fabrica de Calculatoare din Bucureşti care era topul industriei electronice româneşti. Aici am avut o şansă foarte mare să întâlnesc un şef de secţie, inginerul Mircea Brozici care dorea foarte mult să promoveze tinerii, ceea ce mi-am propus şi eu de-a lungul întregii mele cariere. Brozici mi-a pus în mână, o lucrare de importanţă extraordinară ,,Optimizarea conducerii în buclă închisă a cuvelor de electroliză’’ de la Întreprinderea Aluminiul Slatina care consuma pe atunci circa 10% din Sistemul Energetic Naţional. A fost o competiţie strânsă între Fabrica de Calculatoare unde lucram eu şi FEA- Fabrica de Elemente de Automatizări pe care a câştigat-o Fabrica de Calculatoare.  Chiar pe vremurile acelea mi-a plăcut competiţia. Experienţa a fost foarte interesantă căci aplicaţia s-a extins la toată fabrica de aluminiu, 10 hale, ceva imens reuşeam să facem economii, ajutând Sistemul Energetic Naţional, un sistem care era la limita stabilităţii.

- Aţi  mai revenit în învăţământ după acest succes?

Din fericire sau din păcate, după cei 2 ani nu m-am mai întors în învăţământ. Din 1981 am fost cadru didactic asociat până în 1990. Ţineam seminarii şi laboratoare la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, dar efectiv să merg cu cartea de muncă în învăţământ nu m-am mai întors. Am rămas la Fabrica de Calculatoare până în 1990 unde  am căpătat o experienţă extraordinară, pentru că mi s-a pus l-a dispoziţie tot ce doream. Am reuşit sa facem  primele calculatoare de proces adevărate în 1984-1985 care s-au exportat în Germania de Est şi Columbia. Cineva trebuia să facă partea de programare, inclusiv implementarea unor algoritmi de conducere. Având relaţii foarte bune cu facultatea am implementat lucruri noi, care nu se implementaseră până atunci în structurile de calculatoare de proces, o aripă total diferită faţă de calculatoarele care se făceau Independent 100 şi Felix. Am avut succese foarte mari, am făcut un export deosebit în Ucraina la Institutul de Materiale Supradure. Se făceau diamante artificiale bazate pe experienţa ucrainenilor. Ei vroiau sa conducă tot procesul cu calculatorul, o experienţă extraordinară şi astfel de calculatoare au găsit în România.

- Cum v-aţi decis să aveţi propria afacere?

În 1990, împreună cu un profesorul universitar Iosif Tripşa, un nume în ştiinţa şi tehnica românească am făcut o firmă de automatizări industriale, deci în domeniul meu, eu 35 ani, el 65 ani şi înţelegându-ne foarte bine, am reuşit să facem lucruri frumoase circa 20 de ani. Profesorul Tripşa a lucrat până la vârsta de 84 de ani, dar din păcate anul trecut a decedat. Acum fetele dânsului sunt partenerele mele pe acea firmă.

Avem în prezent un grup de firme, ASTI Automation, ASTI Control în care dezvoltăm structuri de automatizări industriale moderne conduse cu altă epocă de calculatoare.

- Mai există desfacere azi pentru astfel de produse?

Până în 2000-2001 am participat la o serie de automatizări la SIDEX Galaţi, am pus sisteme de dispecerizare cazan-turbină, împreună cu ISPE-ul şi cu Energomontaj-ul  la multe termocentralele mari din ţară: Turceni, Rovinari, Bucureşti-Sud Doiceşti, Braşov, lucrări foarte interesante fiindcă am simţit în toţi aceşti ani că-mi fac meseria pentru care m-am pregătit în facultate.

- Câţi angajaţi aveţi?

Am avut în grupul de firme circa 100 de angajaţi, iar în momentul de faţă avem  peste  50.

- Şi acum cum vă descurcaţi?

Pe domeniul tehnic lucrăm în domeniul automatizărilor industriale, echipamente pe care încercăm să le exportăm, iar o parte importantă – un 20%- o reprezintă echipamente pentru învăţământul  tehnic superior, iar în viitor am vrea să intrăm în partea de pregătire resurse umane, pe domeniul tehnic.

În fiecare an mergem la expoziţiile mari care se organizează în Europa cum sunt: Didacta, Hannover Messe, SPS Nuremberg, pentru că trebuie să fim la curent cu noutăţile. Este foarte dificil să vinzi, în ziua de azi lucruri învechite.

Partea de modernizare a industriei e din ce în ce mai dificilă. Noi ca firme româneşti ne descurcam mai greu cu accesul la o serie mare de modernizări. Firmele de producţie  care vin în România vin pe lângă ele si cu o serie de firme mici de automatizări  tot de acolo. Noi am avut şansa ca din 1994 să lucrăm cu firma Siemens ceea ce a presupus o experienţă extraordinară. Am dezvoltat o clădire unde din anul 2000,  pe o perioadă de aproape 10 ani Siemens-ul a fost şi chiriaşul nostru. De la ei, o structură foarte  mare pe plan mondial care avea prin 2003-2004 cifra de afaceri cât PIB-ul României,  noi nu am învăţat numai produsele ci şi o anumită disciplină de companie. Acum lucrăm pentru ei o serie de dulapuri de automatizări industriale pe care firma Siemens le integrează într-o serie de fabrici din România .

- Aşa aţi reuşit să vă menţineţi?

Am profitat de faptul ca băiatul meu a terminat tot Facultatea de Automatică şi am încercat în ultimii ani să facem o legătură mult mai strânsă cu învăţământul superior cu  profesorii de la această facultate. Suntem într-o conexiune directă astfel încât să înţelegem foarte bine şi partea ştiinţifică a multor utilaje.

Din 2007 în cadrul firmei, am făcut un departament pentru echipamente educaţionale pentru învăţământul tehnic şi am reuşit să dezvoltăm şi să livrăm unele laboratoare la universităţi de prestigiu din ţară şi am reuşit să facem şi ceva export de părţi componente în Germania. În momentul de faţă ne mândrim că suntem membrii asociaţiei producătorilor de echipamente didactice din lume, WORLDDIDAC cu sediul la Berna în Elveţia.

- Învăţământul superior, prima dragoste în discuţia de faţă, tot nu vă dă pace?

Laboratoarele din învăţământul superior tehnic, ca să nu mai vorbesc de atelierele din învăţământul liceal nu erau prea dotate. Se punea accentul mai mult pe partea teoretică. Ori asta o poţi face în finanţe, dar nu în instituţiile tehnice. Problema a  apărut din faptul ca tinerii absolvenţi care veneau la un interviu nu aveau nici un pic de experienţă. Ne-am propus să livram asemenea echipamente didactice. Iniţial au fost importate din Germania şi după aceea am început să le integrăm noi. În 2007-2008 au fost  multe fonduri alocate pentru învăţământul superior şi facultăţile tehnice, în special facultăţile de Automatică şi Electronică din ţară, s-au străduit să realizeze nişte laboratoare moderne.

- A fost o experienţă benefică?

Da. În perioada 2007-2010 am fost coparteneri la 3 proiecte de inovare ştiinţifică  cu Universitatea Politehnică Bucureşti, care s-au încheiat în bune condiţii, cu elaborare de produse noi şi cu brevete de invenţie în domeniul interfeţelor numerice pentru conducerea proceselor în domeniul energiilor neconvenţionale.

În anul III la Facultatea de Automatică se organizează stagiu de practică, pe bază de convenţie cu agenţi economici. Stagiul face parte din disciplinele anului şcolar cu şase credite şi notă finală. Anul trecut am avut şi noi în practică 20 de studenţi de la 15 iunie până la sfârşitul lunii august. Cel puţin 10 dintre ei nu se ridicau de pe scaun 6 ore ca să lucreze pe instalaţii didactice, să-şi aplice cunoştinţele teoretice. Din aceştia 4 sunt foarte buni, probabil vor rămâne în învăţământul superior. I-am ajutat şi noi să-şi facă un drum în viaţă, iar lucrările de diploma în acele 2 luni jumătate le aveau deja schiţate. Mă gândesc să selectez dintre ei viitorii angajaţi, dar sigur numai după ce-şi termină masteratul şi doctoratul căci am un fix să fie foarte bine pregătiţi. La finalul stagiului de practică, facultatea a organizat o premiere şi toţi premianţii făcuseră practică la mine. Anul asta  am făcut o prezentare în cadrul facultăţii şi o să avem iarăşi 15 studenţi.  Sunt foarte mulţi tehnicieni care ştiu să lege 2 sârme, dar în momentul în care dinamica industrială e continuă, noi trebuie să ne adaptăm mereu la nou, trebuie să avem o deschidere continuă către citit, învăţat, aprofundat.

Sunt încântat că anul acesta, la Politehnică a fost concurenţă. La Automatică au fost peste 2 pe loc. Au venit o serie de elevi care şi-au dorit să ajungă acolo, ceea ce înseamnă că există un nivel ridicat. Eu nu am auzit de ingineri din domeniul calculatoarelor şi electronicii şomeri, ei îşi pun doar problema salariului. Un inginer cu experienţă trebuie să-l plăteşti bine dacă vrei să nu ţi-l ia o companie concurentă. Se cer mulţi ingineri în afara României, care sunt plătiţi foarte bine şi care fac treaba, reuşesc rapid, învaţă foarte repede.

- În ce alte proiecte mai sunteţi angrenaţi?

Particip în acest moment  la 2 proiecte cu impact foarte mare şi cu valoare foarte mare, pe fonduri europene cu sprijinul Ministerului Muncii şi Ministerului Învăţământului.

Primul proiect ,,Centre de reţele de cercetare în învăţământul românesc cu rute flexibile aplicate în domeniul ingineriei sistemelor’’, este un proiect de amploare  cu marile facultăţi de Automatică şi Calculatoare din ţară: Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Iaşi, condus de o facultate de prestigiu din ţară Facultatea de Hidrotehnică Bucureşti. Am mers vara trecută şi am văzut, câte lucruri s-au realizat în nordul Gorjului, amenajările Cerna – Motru – Tismana – Bistra,  lucrări care au pornit din învăţământul superior de la Facultatea de Hidrotehnică, unde oameni foarte deştepţi au făcut proiectarea barajelor, a legăturilor între cele 3 mari lacuri de acumulare. Mie-mi face o plăcere foarte mare să lucrez cu ei, suntem singura firmă privată în această structură şi am fost acceptaţi în ideea de a dezvolta laboratoare, care să fie în pas cu vremurile noastre şi cu ce aduce nou învăţământul din comunitatea europeană, în special din Germania. Proiectul se derulează până în 2013. Îmi face plăcere să spun ca i-am convins pe conducătorii de instituţiei să facă un atelier de lucru la noi în Gorj, la Rânca, unde să vadă şi frumuseţile Gorjului şi să încercăm o apropiere de învăţământul universitar din Tg-Jiu.

Al doilea proiect de care sunt legat foarte mult şi-mi place pentru că dă o şansă tinerilor, este legat de practica elevilor de la liceele tehnice atâtea câte au mai rămas, pentru că eu am nostalgia învăţământului tehnic postliceeal, şcoli de meserii şi şcoli de maiştri.

Eu ştiu că în perioada în care am studiat la  Liceul Energetic, noi concuram  de la egal la egal, sau ca nişte fraţi cu pretenţii, cu Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova, cu Nicolae Bălcescu din Bucureşti, oricum liceele industriale erau luate în considerare. Din păcate acum tinerii elevi nu mai merg spre liceele tehnice, pentru a deveni ingineri. Revenind la proiect, elevii învăţă prin intermediul acestui program structuri electronice, structuri de automate programabile, structuri de circuite secvenţiale, structuri de acţionării electrice, structuri de instalaţii electrice. De exemplu învăţă să realizeze un cablaj  pentru un apartament, se pun în pielea unui electrician. La partea de  acţionari electrice, văd  cum arată şi cum funcţionează un motor, au posibilitatea sa lucreze cu echipamente mai noi pentru că noi dorim să învăţăm elevii pornind de la echipamente actuale din industrie, către echipamentele complexe de cercetare.

La noi se fac ore, se predau şi se fac aplicaţii practice cu un număr de licee tehnice, atât în centrul nostru special de training cât şi în hala de producţie, bineînţeles fără a perturba activitatea că nu poţi să pui elevii să facă un dulap de automatizare pentru că avem o mare  răspundere faţă de clienţi.

Liceele tehnice au directori foarte buni, care s-au zbătut foarte mult pentru dotarea laboratoarelor, oameni sufletişti cu care ne face plăcere să colaborăm, care vin şi asistă la orele noastre. Şi eu sunt unul dintre formatori, predau un curs de regulatoare automate folosite în industrie. Alţi colegi predau acţionări, instalaţii şi avem câteva cadre didactice de la Facultatea de Automatică, pe care i-am transformat în formatori care predau aici. Şi-au adaptat cursurile pentru clase de liceu cu parte teoretică mai puţină şi parte aplicativă, practică mai multă.

- Haideţi să ajungem şi la Liga Fiii Gorjului.

Îmi face o plăcere deosebită să vorbesc despre Liga gorjenilor al cărui vicepreşedinte cu probleme economice sunt din anul 2001.

- Cine v-a adus în Ligă?

Domnul Păsărin, care e născut într-o localitate vecină, peste deal, la Strâmba, o personalitate deosebită care a lucrat la revista Flacăra şi a fost profesor asociat la ASE.

- Povestiţi-mi despre acţiunile care se întreprind la Ligă.

Am căutat ca Liga să aibă un Statut aparte cu membrii asociaţi şi membrii simpatizanţi şi o locaţie. După ce am intrat eu în Ligă, sediul a fost oficializat aici în cadrul firmei mele, Calea Plevnei 139. Aici ţinem şedinţele, avem sălile de conferinţă, există un număr de telefon 021 312 59 07 la care gorjenii pot suna. O realizare mare a fost site-ul Ligii -www.ligagorjenilor.ro, de care se ocupă în special domnul profesor Cochină, Secretarul General al Ligii  şi mai ales băiatul dânsului ca un tânăr gorjean. La Ligă sunt o mulţime de oameni cu vârsta mult mai mare decât a mea, care sunt foarte legaţi cu sufletul de Gorj. Am început şi eu să-i cunosc pe cei mai mulţi dintre ei. Ieri a venit un profesor gorjean care a predat la Cervantes, care are 85 – 86 de ani. Până anul trecut, când a decedat venea deseori aici colonelul Dogaru, din Licurici tatăl colonelului Mircea Dogaru, de la Editura Militară. Şi eu am fost de câteva ori acasă la Licurici şi la întâlnirile cu Fiii Gorjului am avut şi nişte ansambluri folclorice din Licurici.

Biroul executiv al Ligii are în componenţă alături de Preşedintele al Ligii Domnul Alexandru Păsărin şi Secretarul General- Domnul profesor Ion Cochină şi  4 Vicepreşedinţii, conducători ai comisiilor speciale.

Departament cu probleme culturale e condus de un poet Domnul Ion Filipoiu care a lucrat la Radio care e din Zorleşti, Alimpeşti.

Domeniu social e condus de profesorul Gheorghe Ţiclete, care a lucrat la Universitatea de Construcţii, un mare profesor în domeniul construcţiilor, al geometriei descriptive, al matematicii, pe  care l-am sărbătorit recent, la 75 de ani de viaţă şi mulţi ani de activitate în cadrul Facultăţii de Hidrotehnică.

Organizaţia de tineret  este condusă de domnul doctor inginer Alexandru Dumitraşcu, şef de lucrări la catedra de Automatică din Universitatea Politehnică Bucureşti.- vicepreşedinte cu probleme de tineret.

La Ligă avem acţiuni culturale, acţiuni ştiinţifice de lansări de cărţi,-cea mai recentă este cartea Medici gorjeni vestiţi-, acţiuni de sponsorizare inclusiv la Casa Memorială Maria Lătăreţu, acţiuni legate de Anul Brâncuşi.

În fiecare an noi avem întâlnire la Tg-Jiu la începutul lunii iunie în care sărbătorim Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Nu există an în care să nu mergem pe Câmpia Soarelui la Padeş unde apare un artist care-l întruchipează pe Tudor Vladimirescu. Acolo se ţine un concert artistic, se depun coroane de flori după care se merge în diverse localităţi, ca să le cunoaştem specificul. Anul acesta am fost la Vladimir. În aceste acţiuni luăm cu noi şi oameni de afaceri din Gorj, care nu sunt puţini în Bucureşti. Încercăm să mai aducem investitori pentru că temerea mea este mare în ce priveşte viitorul Gorjul ca judeţ monoindustrial. Dacă ar cădea mineritul ar fi foarte, foarte greu şi nu vreau sa ajungem ca unele judeţe din Moldova de jos recunoscute prin sărăcie. În general în Gorj şi dumneavoastră ştiti este o stratificare destul de mare sunt oameni foarte bogaţi, dar şi oameni foarte, foarte  săraci.

Ne mândrim cu faptul că suntem singura Ligă pe domeniul cultural care rezistă de atâţia ani, care are activitate şi care se poate lăuda cu nişte realizări în comparaţie cu alte regiuni ale ţării. Au mai încercat bănăţenii, au încercat maramureşenii, zone cu tradiţii vechi, dar nu au rezistat pentru că nu au avut un om cum e Domnul Păsărin, nu au avut alţi oameni sufletişti care să se ocupe de aceste activităţi. Va fi mai greu când această generaţie care a participat cu foarte mult suflet ne va lăsa pe noi, care deja suntem foarte ocupaţi şi e foarte greu să atragem tinerii gorjeni din Bucureşti, care sunt şi ei foarte ocupaţi. Suntem extraordinar de mulţumiţi de faptul că la nivel de judeţ, conducerea administrativă a judeţului ne tratează foarte frumos, ni s-a acordat o atenţie deosebită . În programul lor de manifestări culturale Liga Fiii Gorjului are un capitol aparte, ceea ce e mare lucru. Şi noi i-am ajutat când am putut pentru că între noi s-a creat o legătură foarte puternică. Prin Liga Fiii Gorjului am reuşit să contribuim cu  un lucru demn de remarcat  o înfrăţire a oraşului Tg – Jiu cu un oraş din Turcia, de fapt un cartier al Istanbulului – Pendik.  Aici are un rol deosebit o gorjeancă faimoasă pentru folclorul romanesc,  Doamna Emilia Bubulac.

- Povestiţi-mi vă rog despre familia dumneavoastră, despre ce înseamnă acasă-Bucureşti şi acasă-Gorj.

În Bucureşti sunt de o viaţă, din 1976, aş putea spune că sunt bucureştean cu ştate vechi. Aici am trecut prin toate etapele, inclusiv prin etapa în care abia am primit locuinţă de la fabrică. M-am însurat destul de târziu, la 31 de ani. Pe soţia mea Angela, am cunoscut-o în Bucureşti. Este născută lângă Piteşti, este fiică de ofiţer din Ministerul Apărării Naţionale, este absolventă de Politehnică – Facultatea de Mecanică Fină şi lucrăm împreună în firmă. Ea este şefa resurselor umane din firmă şi din familie.

Băiatul nostru Grigore, nume care vine de la numele tatălui meu, e absolvent al Liceului Cervantes. Are certificat de competenţe în 3 limbi străine în spaniolă, germană, engleză, le vorbeşte fluent şi a învăţat şi franceza. A absolvit şi Facultatea de  Automatică cu o medie foarte bună, în jur de 9,40, a făcut masteratul, acum e la doctorat, pregăteşte teza de doctorat anul viitor în domeniul  senzorilor şi taductoarelor, la care o să încerc să invit cât mai mulţi gorjeni. A ales să rămână în învăţământul superior, şi este asistent la Facultatea de  Automatică şi sunt aşa de fericit pentru că el practic reuşeşte să facă ce mi-am dorit eu. A făcut şi un stagiu de 8 luni în Germania la Universitatea din Lubeck, şi vorbeşte germana foarte bine. Este asistentul domnilor profesori SGARCIU VALENTIN si  SERGIU ILIESCU,  nume deosebite pentru automatizările din România,  este foarte harnic şi priceput.

- Deci v-a urmat.

Eu l-am orientat şi el s-a direcţionat, că este foarte greu să impui ceva copiilor din ziua de astăzi,  trebuie doar sa le dai nişte sugestii şi acelea trebuie să fie foarte fine.

- Să-i manipulăm.

N-aş zice manipulare, că deja e un termen prea dur, dar am văzut că alături de ideile mele el tot timpul venea cu completări.  

Fetiţa mea Ana, a absolvit tot liceul Cervantes. Până la intrarea la facultate a cochetat cu Arhitectura, cu Ştiinţele Economice, dar în final, nu ştiu cum s-a întâmplat, fără să fiu ,,vinovat’’, prea mult, a ajuns studentă tot la Automatică. E în anul III. În primii doi ani era foarte supărată pe mine, că i-am recomandat Automatica. Nu mi-a zis ca i-am impus deşi are o personalitate mult mai puternică decât băiatul şi face numai ce vrea ea. În anul III însă mi-a mulţumit că a intrat la cea mai bună facultate din ţară, că se simte foarte bine acolo şi asta mi-a fost de ajuns. Se străduieşte să termine cu o medie cât mai bună, căci nivelul e foarte ridicat.

Cu toate că eu am plecat printre primii din Negomir, de satul meu mă leagă multe. Aici mă trage sufletul, mă trage mintea, mă simt un altfel de om când ajung acasă. Din păcate cea care-mi era suportul meu puternic, mama mea Maria a decedat în 2009. Ea a ţinut neapărat să plec de acolo, să-mi dau puţin pământul de la nas şi de la gură mai la o parte. Ca să mă ţină pe mine la şcoală mama muncea pământul nostru cu sapa şi mai mergea sa lucreze tot cu sapa şi la vecinii mai bogaţi. E adevărat că nici eu nu eram prea cheltuitor, am fost învăţat cu dificila viaţă de cămin, dar tot timpul mi-am dorit să am mai mult. Din fericire tata, Grigore, care a lucrat în Petrol trăieşte. Mai am aici o soră Melania Luican, care lucrează în învăţământ, la şcoala la care eu am învăţat. Soţul ei Ion Luican  este tot învăţător şi el este animatorul pe linie culturală, creatorul de facto al Ansamblului de fluieraşi din comuna Negomir. Şi el şi sora mea au absolvit Liceul Pedagogic, el la Craiova, ea la Tg – Jiu, o condiţie esenţială era să ştii să cânţi. El cântă la vioară,  la fluier, la mai multe instrumente. A participat la o serie de manifestări folclorice şi în străinătate. Am o altă mare bucurie pentru că nepotul meu, băiatul surorii mele a terminat tot Automatica, a fost 2 ani asistent universitar, în 2005 a plecat în SUA să-şi  facă doctoratul la Universitatea Ilinois din Chicago. Şi-a dat doctoratul  iar acum lucrează la Microsoft cu un salariu destul de bun. O soră de a lui e tot în America iar cealaltă a terminat facultatea de fizică, a luat  masteratul şi e în afaceri, lucrează pe fonduri europene  la IPA Craiova. Toţi încearcă să facă ceva. Ne întâlnim din când în când şi suntem bucuroşi că toţi ne ştim bine.

- Înţeleg că sunteţi o  persoană deplin realizată. Vă rog să-mi spuneţi dacă personal aţi reuşit să-i sprijiniţi şi pe gorjeni?

Am ajutat şi eu cât am putut şi prin ligă şi  personal. Atunci când în firma mea am avut de executat structuri de automatizare şi lucruri repetitive, am reuşit să dezvoltăm aceste structuri la Rovinari, într-o zonă defavorizată, unde am reuşit, cu mari chinuri, să aduc şi nişte investitori din Italia. Aici au fost preluate halele fabricii de pâine şi s-au transformat într-o întreprindere modernă, cu concepţie italiană în care se asamblează dulapuri de automatizare, în care se realizează piese pe maşini cu comanda numerică evoluată, maşini moderne de injecţie mase plastice. O serie de oameni de la uzine vestite din Gorj   se regăsesc acolo. Astfel am reuşit să creăm câteva zeci de locuri de muncă, la un moment dat erau vreo 60 de angajaţi din care 20 erau oameni tineri din Negomir, la rugămintea răposatei mele mame, care dorea foarte mult ca oamenii să iasă din sărăcia de acolo. Au învăţat italiana, multe  cuvinte tehnice  în engleză şi au reuşit să înveţe o meserie. Sunt mulţi oameni care au învăţat meserie în această firmă care activează din  anul 2000 acolo.

Tot la Rovinari am reuşit să dezvolt în parteneriat un Centru de pregătire tehnică  cu dotări de ultima oră. Avem o frecvenţă mult mai mare decât la orele de clasă matematică sau fizică, la noi la practică nu se lipseşte. Elevii sunt foarte interesaţi. Am predat si eu acolo 2 zile şi am creat şi am şcolarizat formatori din Gorj, ingineri, cadre didactice de la Colegiul Tudor Vladimirescu, Colegiul Ion Mincu, Grupul Şcolar Minier Rovinari,  care s-au specializat la noi în Bucureşti.

Împreună cu firma Siemens am făcut o deplasare de studiu tehnic în Germania în 2003 sau 2004 la care au participat majoritatea sindicaliştilor din zona mineritului gorjean şi inclusiv conducerea Companiei Lignitului, să vadă cum s-a rezolvat problema mineritului în Germania de Est, care de altfel  au găsit nişte rezolvări extraordinare. Ce înseamnă şomaj acolo? Ce a însemnat reorientarea profesională? Ce a însemnat  automatizarea? Toate  acestea au fost văzute acolo şi au fost nişte exemple extraordinare, dar din păcate la noi nu s-au putut aplica rapid,  nu ştiu din ce motive, dar sper sa se încerce măcar să se facă ceva.

- Detaliaţi vă rog subiectul.

Vă dau un singur exemplu. Întotdeauna din vechituri nu poţi face lucruri mari si specialiştii din Germania s-au reorientat. Astfel au făcut  2 grupuri moderne de 800 MW, deci 1600 MW  cât termocentrala de la Rovinari, exploatate doar de 30 de oameni, la care automatizarea este totală. Gândiţi-vă că la Rovinari, cred că au peste 1000 oameni numai la termocentrală.

- Bun şi cu cei 970 de oameni ce întâmplă?

Soluţia e reorientarea profesională a resurselor umane, să fie pregătiţi, să fie învăţaţi să facă altceva.

- Ce s-a întâmplat cu oamenii de acolo?

La Cotbus sindicatele au făcut o firmă de proiectare şi de dezvoltare de aplicaţii astfel încât o serie de sindicalişti, ingineri, tehnicieni au fost învăţaţi cum să facă modernizări în industria mineritului în alte ţări. Fac lucrări în Africa, în Rusia, în Polonia. Salariile lor crescând foarte mult pentru că ideea e nu să dai la foarte mulţi câte puţin, ci la specialişti  să le dai un salariu civilizat iar pe alţii sa-i pui sa facă alte lucruri prin reorientare profesională. În Germania salariul lor a ajuns la câteva mii de euro, dar ei ţin în spate toată infrastructura aceasta.

Ceilalţi îşi găsesc nişte aplicaţii de mai mică amploare în care pot să fie şcolarizaţi. Revenind la ce se întâmplă la noi, nu trebuie să-i ţinem pe oameni cu miile cu lopata pe lângă benzi. Benzile trebuie sa fie automatizate să nu mai curgă cărbunele şi ei sa stea la un dispecerat. E drept nu mai rămân toţi, rămân mai puţini, dar cu salarii mai mari, pentru că decât să fie şi soţia şi soţul  ocupaţi, dar cu salariu de 800 lei, mai bine să fie doar soţul, dar să câştige suficient, iar soţia se poate ocupa de familie. Acum e o treabă strigătoare la cer, sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă la CAP sau în alte domenii şi au pensii de 400-500  lei, iar ajutorul social general este undeva în jur de  350 lei. Unde e diferenţa? Unde e corectitudinea?  Ori pensiile sunt foarte mici, ori ajutorul social e foarte mare. Tatăl meu a lucrat la Petrol 25 de ani şi are o pensie de 700 lei. Sigur că nu se bazează pe pensia asta, dar e vorba de recunoaşterea muncii. Vine unul cu 350 lei ajutor social şi stă. În ţara aceasta trebuie încurajată munca .

- Înţeleg. Aşteptăm să vedem cum vor evolua lucrurile şi la noi.  Să revenim însă acasă.

Negomirul este o localitate frumoasă dar din păcate tineretul a cam plecat. Semne ale civilizaţiei au apărut datorită primarului Gruescu, un primar foarte destoinic, care se străduieşte să găsească soluţii pentru multe probleme din comuna. Întotdeauna am avut primarii deosebiţi în comună, iar aici vreau să-l amintesc şi pe tatăl mamei mele care a fost primar mulţi ani în Raci.

Rămăsesem la coada, nu aveam telefonie în Negomir. Primarul a găsit o soluţie pe nişte fonduri să facă o legătură cu un releu care să ducă semnalele undeva pe un deal şi de acolo să ne lege la Bâlteni. Am fost printre primii sponsori pentru că mai trebuiau cumpărate o groază de  lucruri. Când faci un proiect nu poţi să prevezi totul, cheltuielile neprevăzute la început devin neeligibile şi cineva trebuie să le plătească, iar eu  l-am ajutat. La Şcoala Generală Raci unde am învăţat eu am dus o reţea de calculatoare. Am sprijinit şi înfiinţarea Ansamblului folcloric de fluieraşi din Negomir şi i-am promovat şi la televiziune. I-am ajutat cu echipa de fotbal Viitorul Negomir care ajunsese pe primul loc la un moment dat în categoria judeţeană. Le-am cumpărat echipamente şi  mingi. I-am ajutat mult la partea de asfaltare. Drumul de pe Dealul Glăvanului îmi stă pe creier, căci cum apar ploi mai puternice se dărâmă. Acum s-a făcut o altă variantă Domnul Gruescu se duce la Minerit căci din fericire din Negomir mai sunt câteva persoane care lucrează aici şi care ne-au ajutat.

Biserica din sat împlineşte anul acesta 100 de ani şi vom face o întâlnire. În fiecare an ne întâlnim Fiii Negomirului. Apropo eu, Cârciumaru şi Condescu suntem cetăţeni de onoare ai comunei Negomir şi ne mândrim cu asta.

- Mă bucur că în sfârşit v-am cunoscut şi pe dumneavoastră şi povestea de viaţă. Aveţi multe realizări şi ceea ce e cel mai important e că n-aţi uitat niciodată de unde aţi plecat. Vă rog să încheiem cu un gând bun pentru cititorii noştri.

Nu, nu am uitat şi vreau să vă mai spun că am fost în multe ţări ale lumii, în  Germania, Italia, Elveţia, SUA, Singapore, Japonia şi altele, dar privelişti mai frumoase, mai minunate ca pe Valea Cernei, Izvoarele Cernei (zona Cloşani-Padeş) şi Transalpina nu am văzut. Cititorii noştri din Bucureşti îi invităm la acţiunile Ligii Gorjenilor, iar pe cei din Gorj le spun ca prin activităţile noastre nu îi uităm, îi aşteptăm cu plăcere să ne contacteze mai ales cei care îşi propun performanţe deosebite, cei care sunt în competiţii (nu numai sportive) şi  au nevoie de sprijin.

Concret datele statistice se prezintă astfel:

- Număr total de cititori:

-Cei 5 026 cititori, cărora le aduc mulţumirile mele sincere, vin din 38 de ţări.

Clasamentul primelor 10 ţări arată astfel:

- Cele mai citite interviuri sunt:

 În România harta accesărilor este aceasta:

-Clasamentul primelor 10 oraşe din România este următorul:

Sunt fericită că într-un final în clasamentul oraşelor din ţară, Târgu-Jiu s-a fixat totuşi pe locul II.

Câteva curiozităţi:

- Ce-a mai tânără intervievată Miriam Aribăşoiu-12 ani neîmpliniţi la data interviului;

- Cel mai vârstnic intervievat  Pătru Firu -92 ani;

- Din totalul de 44 interviuri realizate până în prezent:

• 14 interviuri sunt realizate cu femei şi 30 interviuri cu bărbaţi;
• 9 interviuri sunt realizate cu absolvenţi ai Liceului Tudor Vladimirescu;

- Astral, intervievaţii stau sub semnul următoarelor zodii:

Leu – 7 persoane

Gemeni, Scorpion – 6 persoane

Fecioara, Taur  – 5 persoane

Rac, Varsator – 4 persoane

Balanta – 3 persoane

Berbec, Capricor si Pesti – 2 persoane

Din zodia mea, Sagetator , nu exista nici o persoană careia sa-i fi luat un interviu. Deocamdată …

In total, am intervievat, pana la data acestui articol, 46 de persoane.

Numărul persoanelor despre care vorbesc la zodii este mai mare decât al interviurilor pentru că în analiza zodiilor am luat  în calcul familiile Marieta şi Petre Brâncuşi precum şi Magheta şi Mircea Chiriţoiu.

Decând fiinţează blogul a fost vizitat şi de 2 nepoftiţi.

-Nepoftitul nr.1 a pătruns în ,,Universul meu'' la începuturi şi era chiar simpatic, pentru că modifica doar ordinea interviurilor, într-un mod care-l făcea plăcut.

-Nepoftitul nr.2 m-a vizitat la finalul iernii şi a lăsat în urma lui un dezastru. Dacă nu ar fi în joc munca de repunere, care nu e foarte plăcută, aş râde. Despre astfel de spargeri povestea şi Mircea Badea la începuturile lui în blogosferă, dar poate că Mircea avea 5 000 de cititori pe zi şi înţeleg să stârnească invidia, dar cu mine ce-au avut?

Iniţial, când am pus bazele interviului cu Prof. Dr. Pătru Firu, mi-am imaginat că la cei 92 de ani ai domniei sale, va trebui să o purtăm discuţia acasă. Aveam să mă înşel. L-am găsit în Cabinetul Stomatologic unde încă profesează. Acestea fiind datele problemei CV mai mult decât impresionant, nu mai constituie o surpriză.

Redau câteva repere din prodigioasa activitate:

 Administrativ:

• Decan al Facultăţii de Stomatologie (1957-1961, 1976-1984);
• Prorector didactic I.M.F. (1961-1964);
• Director al clinicii de ortodonţie şi pedodonţie I.M.F. 29 de ani (1961-1989);
• Decan al Facultăţii de Stomatologie Universitatea Ecologică (1990-1997)
• Prorector al Universităţii Ecologice (1992-1997)
• Coordonator al secţiei Bucureşti a Centrului de Colaborare al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (1962-1988)
• Secretar general al Uniunii Medicale Balcanice (The Balkan Medical Union – BMU) (1988-1997)

Titluri ştiinţifice:

• 1944-Doctor în medicină şi chirurgie;
• 1950-1960 –Cercetător ştiinţific clasa I, la Centrul de Cercetări Antropologice Fr. Rainer al Academiei Române;
• 1961 Asistent professeeur a titre etranger, Paris;
• 1970 Docent în ştiinţe medicale;
• 1974-1989 Director al Colectivului de cercetare în stomatologia infantilă;
• 1992-1996 Reprezentant în Consiliul Europei (Council of Europe), în calitate de medic stomatolog chirurg.

Premii internaţionale:

• Premiul Victor Babeş al Academiei Române pentru lucrarea ,,Sărata Monteoru studiu antropologic’’ împreună cu alţi trei cercetători;
• 1965 medalia de aur la Congresul Internaţional de Stomatologie Varşovia;
• 1966 premiul internaţional -ASI Congresul Internaţional de Stomatologie Roma;
• 1968 marele premiu internaţional GIRS- Poitiers Franţa;
• 1970 premiul Claude Martin al Academiei Naţionale Franceze;
• 1982 profesor universitar evidenţiat ordin MEI;
• 10 brevete de inventator.

 Vă invit să cunoaştem fascinanta poveste de viaţă a Prof. Dr. Pătru Firu. 

- Vă rog să-mi povestiţi despre dumneavoastră.

Sunt un om care a trăit trei epoci diferite, căci sunt născut în 31 august, după stilul nou 13 septembrie 1919. Am 92 de ani .

- Mulţi şi sănătoşi înainte!

   Mulţumesc.

- De unde veniţi?

Sunt din Căpreni, care era la vremea când m-am născut eu o comună cu 200 de familii bogate şi care făcea parte din judeţul Dolj. Deşi  până la Târgu-Jiu sunt 45 Km, iar până la Craiova sunt 52 Km, noi mergeam la Craiova şi nu la Târgu-Jiu, nu doar pentru că era un oraş mare ci pentru că spre Craiova coboram cu carele cu marfă.

- Vă rog să-mi povestiţi cum a fost viaţa în fiecare din cele trei epoci.

Am trăit o viaţă foarte frumoasă în epoca Regatului României. Când am împlinit 5 ani, a murit Regele Ferdinand, a urmat Mihai, un Rege tânăr.

Provin dintr-o familie în care după mamă am avut 8 generaţii de preoţi. Strămoşul nostru, străbunicul mamei mele a fost Dumitru Diaconu-Zugravu, cel care a pictat o parte din Mănăstirea Tismana, pe la 1711. A pictat şi multe icoane, am şi eu din partea lui 3 icoane. Bunicul meu –Dumitru Andreescu, tatăl mamei mele, a şaptea generaţie de preoţi, a avut  şi el 3 nepoţi, toţi doctori în teologie.

- Deci au mai fost în familie continuatori ai tradiţiei preoţeşti.

Da. Am scăpat eu. Bunicul ar fi vrut, să mă fac preot, dar mie nu mi-a plăcut.

- Vă rog să continuaţi.

În familia tatei, care era din Slăvuţa am identificat  trei generaţii de învăţători. Din partea mamei am avut în familie şi un grec – Mârzachi din Creta,  care a fugit cu oile pe la 1850, oricum l-a prins pe Cuza în România şi s-a instalat în regiunea Slăvuţa, Căpreni, Melineşti.

Eu am crescut sub oblăduirea bunicului din partea mamei, care absolvise şcoala de preoţi din Râmnicu-Valcea, un om curios, cu o inteligenţă vie, cu nişte idei care nu prea erau în concordanţă cu preoţia.

- Ce însemna asta?

Nevasta bunicului murise la 32 de ani la naşterea celui de-al cincilea copil. Bunicul avea atunci 35 de ani. El nu s-a recăsătorit şi de durere şi-a vândut vitele şi tot ce avea, mai puţin zestrea pe care a primit-o de la tatăl nevestei, pe care a păstrat-o pentru copii. Socrul bunicului meu fusese căsătorit cu fata grecului Mârzachi. Străbunica mea era deci fata grecului. Mârzachi a spintecat burta la 3-4 oi, a băgat monede de aur sub blana oilor, cu care a venit aici şi a cumpărat 80 hectare de pământ. Străbunicul meu avea doar 2 hectare de pământ luate în timpul lui Cuza şi-şi făcuse şi el o casă la care avea o scară mobilă. Noaptea o trăgea în casă de frica lupilor. Avea şi el cai şi grădină cu zarzavaturi. Fata lui Mârzachi era numită în sat ,,jupâniţă” pentru că purta maramă, salbă de aur la gât, avea cizme şi mergea călare la pământ să vadă ce fac muncitorii. Străbunicul cum o vedea se lua şi el după fată şi se ducea la grădina lui. Într-o zi fata uitându-se după el a căzut de pe cal şi s-a lovit. El a pansat-o cu mâneca de la cămaşa lui. A dus-o acasă şi a mai şi vizitat-o după aceea. Grecul nu era de acord, cu această prietenie, pentru că el era boiernaş, era de alt rang. Străbunicul a cerut-o de nevastă şi deşi fata voia, grecul se opunea. Într-o zi când Mârzachi s-a dus la Craiova cu căruţa să vândă produse, râul Amaradia era foarte mare l-a luat pe grec cu căruţă cu tot şi l-a înecat. După aceea, fata s-a căsătorit cu străbunicul.  Au avut o fată, care a fost bunica mea, cea care a murit la naşterea celui de-al cincilea copil.

Bunicii mei erau oameni gospodari, au avut moară, treierătoare,  dar niciodată nu au avut  cârciumi. Când a murit bunica, bunicul slujea la 3 biserici, 2 în Căpreni şi una la Stoina, dar cu banii luaţi pe tot ce-şi vânduse, 600 000 lei, a mai făcut o biserică. S-a dus în Bucovina, a văzut mănăstirile de acolo, a vorbit cu pictorii şi constructorii de acolo şi a ales ca model Mănăstirea Bistricioara de lângă Suceava. Dacă mergeţi la Căpreni o vedeţi la înălţime, că e aşezată pe un deal frumos, şi e diferită de celelalte biserici de la noi. Locul pe care a aşezat-o a fost donat de către moşierii Căpreanu şi Oroveanu, cu condiţia ca sa apară si ei pe peretele votiv al bisericii. Iar bunicul este trecut doar pe peretele lateral, Preot-paroh Andreescu Dumitru.

De ce vă spun că bunicul era diferit de alţi preoţi?  Era un om curios, el a făcut în biserică  şi o bibliotecă, nemaiîntâlnită. Era o cămăruţă cu 2 rafturi. În dreapta a pus cărţi bisericeşti: Evanghelii, Vieţile sfinţilor, iar în stânga a pus cărţi laice pe care le citea el şi le-am citit si eu. Bunicul îl citea pe dr.neurolog Marinescu, care studiase epilepsia, le citea şi sătenilor şi le spunea ce trebuie să facă. A învăţat din aceste cărţi ce înseamnă microbii şi cum trebuie să te fereşti de ei şi când era câte o epidemie undeva el spunea: ,,Mergem cu steagurile, înconjurăm satul şi blestemăm pe cei care vin în satul nostru”. Făcea în acest fel o izolare şi el fiind rău de vorbă, sătenii îl ascultau şi ei nu făceau nici scarlatină, nici pojar şi oamenii credeau în el.

Crescând pe lângă bunicul, ziua făceam ce voiam, dar seara mă întreba ce am înţeles din cărţile pe care mi le dădea să le citesc. La început citeam ca să nu-l supăr pe el. Îmi spunea că mă joc prea mult şi că trebuie să şi citesc. Datorită lui şi fiindcă mă controla, începuse să-mi placă să citesc. Cartea copiilor mei de Paul Dumer, Self-help, tradusă din engleză, o carte extraordinară, şi acum am în minte învăţăturile din acea carte, cum să te ajuţi când rămâi singur. Cartea despre Marie Curie şi Louis Pasteur mi-a dat ideea să fac medicină.

- Înţeleg că aţi avut o copilărie frumoasă.

Am dus o viaţă fericită. Între noi şi bunicul care-şi făcuse o căsuţă mică erau doar 3 case şi eu mergeam singur la el de la 5 ani. Curtea era liberă, avea vreo 3 oiţe şi tot timpul erau 3-4 miei prin curte cu care mă jucam. Am avut şi un căluţ mic pe care-l călăream la 6-7 ani. Bunicul meu mi-l cumpărase de la Circ, pentru că fiind bătrân voiau să-l dea la lei, să-l mănânce, dar la noi a mai trăit  5 ani. Apoi am avut calul meu, Bujor, pe care-l călăream şi alergam ca nebunul. Mi se spunea ,,Nebunul popii’’, nu nepotul popii.

Seara mâncam după gârleci, un acoperiş cu nişte dreve de fier în care erau găleţile cu lapte. Aveam 2 vaci cu lapte şi ne obligau ca seara, indiferent cât mâncăm înainte, să  mâncăm  şi o farfurie adâncă de lapte cu mămăligă. Şi  acum am păstrat acest obicei. Dimineaţa eram obligaţi să mâncăm ceai cu pâine, şi eventual dulceaţă, nu ne dădeau voie să mâncăm altceva. Bunicul luase la el un copil părăsit, Matei, care a devenit argat şi se ocupa de gospodărie.

Când eram în clasa a cincea de liceu, la 15 ani, a venit la noi fratele tatălui meu, care tocmai terminase Facultatea de Medicină Veterinară. S-a mirat că aveam mulţi pui şi a făcut castrarea la vreo 10-12 pui. Mi-a arătat  cum să fac şi am învăţat repede. Pe vacanţă, timp de 3 ani făceam câte 15-20 de castrări.

- Ce pui?

Pui de găină.

- De ce făceaţi asta? Şi eu sunt de la ţară, dar aşa ceva nu am  mai auzit. Mi se pare o cruzime.

Nu, puii nu simţeau nimic, pentru că mi-a dat şi novocaină să le fac anestezie, să nu-i doară. Când am ajuns la facultate ştiam să disec. Puii castraţi deveneau claponi, creşteau de 5-6 kg, precum curcanii. E adevărat că nu mai aveau capul ăla frumos cu creastă, dar carnea lor era moale, nu ţepoasă şi foarte gustoasă. Noi de Crăciun mâncam claponi.

- Aţi mai avut fraţi, surori?

Am avut 2 fraţi. Gheorghe, care era cu 2 ani jumătate mai mare ca mine, iar între mine şi fratele cel mic – Ion, erau 7 ani. Am mai avut după mine o soră şi un frate care au murit mici, în timp ce părinţii noştri îşi făceau casa de la Craiova.

Cel mic – Ion, a făcut Biologia la Cluj. Era profesor ca formare, dar a fost directorul Muzeului Olteniei, unde a făcut lucruri extraordinare. A fost un om foarte talentat, artist, pictor, a făcut lucrări de antropologie, având la muzeu o grupă de antropologi. Nenorocirea a fost că fiind director a avut mulţi ,,prieteni” care-l felicitau pentru funcţia obţinută şi-i cereau de băut. A murit la 57 de ani. Când am fost decanul facultăţii veneau la mine fel şi fel de persoane, să le dau de băut, dar eu le serveam cu ceai şi atunci scăpam de ele.

Fratele cel mare,  Gheorghe, a făcut Politehnica, un an. Era student la Motoare. Când a terminat anul I, i s-a spus că există posibilitatea ca la Buzău, sa facă şi pilotaj de avioane şi  în loc să vină la ţară la bunicul, să se odihnească, s-a dus să facă şcoala de aviaţie la Buzău şi a ieşit pilot. Asta s-a întâmplat în 1941, când a început războiul. L-a mobilizat şi  l-a făcut adjutant – stagiar, că nu făcuse şcoala de ofiţeri. A făcut războiul, a mers până la Don, în Rusia, de unde s-a întors în concediu, în 22 august 1944, când a plecat spre Craiova şi Căpreni. Din păcate, a fost rechemat pe front. În 1944, pe 23 august a avut loc bombardarea Bucureştiului. Avionul lui a fost doborât în 24 august 1944 la Băneasa şi a luat foc. Avea doar 26 de ani.

- O amintire cumplită. Haideţi să revenim la amintiri mai plăcute, la şcolile pe care le-aţi urmat.

Chiar dacă eram de la ţară şi pe atunci exista ideea că acel copil care e bun de carte, să fie trimis la oraş. Mulţi s-au făcut profesori, doctori, medici veterinari.

Am mers la şcoală  la Craiova. Îmi amintesc şi acum de învăţătorul Florescu din şcoala primară, un om şi un învăţător extraordinar, care era sever, dar drept. În calsa I şi a II a am luat premiul I. În clasa a III-a m-am îmbolnăvit de scarlatină, am lipsit o lună şi am luat premiul II, dar pentru ca eram doar la o diferenţă de două sutimi de colegul meu Octavian O. Iliescu mi-a dat premiul I, eu fiind strigat al doilea. În clasa a IV a fost ales cestor primo- şeful clasei de azi – Iliescu, dar colegii mei nu l-au acceptat şi m-au ales pe mine, pentru că eu jucam oină şi fotbal cu ei. El era băiatul judecătorului, un băiat mai retras, foarte bun, excelent, excepţional pot spune care ştia franţuzeşte din familie, nu ca ţăranul de Firu. Ştiam şi eu franceză că mama urmase doi ani la Javé, un Institut francez din Craiova. Făcuse doar doi ani, fiindcă după ce a murit mama ei, ea nu s-a mai dus la Javé, ci s-a dus în clasa a III-a la şcoala primară din Căpreni. În clasa a V-a am trecut la Secţia Ştiinţifică şi colegul meu Iliescu a trecut la Secţia Modernă şi am fost premiant I până în clasa a VIII-a.

Şi la Colegiul Carol, am avut mari profesori, care erau doctori în ştiinţe. Profesorul Costache Rădulescu era doctor în ştiinţe biologice. Profesorul Măruţă era doctor în literatură. Profesorul C.D. Fortunescu era un mare om de  cultură, secretar general în timpul guvernului Iorga. Profesorul Dongorozi era doctor în geografie. Atât de bine învăţam noi la liceu, încât atunci când am mers la facultate şi am avut sistemul nervos vegetativ, eu nu am avut nevoie să citesc, pentru că îl ştiam de la Profesorul Costache Rădulescu.

Am terminat şef de promoţie şi la bacalaureat am reuşit bine. Tatăl meu a zis să mă fac inginer, nu a vrut să fac Medicină. Mi-a luat diploma de bacalaureat  şi m-a înscris la Politehnică. Aveam acolo un unchi, Profesorul Ilie Dumitrescu, a cărui mamă era soră cu bunicul, stătea în aceeaşi casă, doar gardul îi despărţea, care aveau o moşie de 12 km, de la Amaradia până la Motru şi la Turburea. Nenea Ilie a fost mult timp, 15-20 de ani, Director al Apelor şi Pădurilor, şi în timpul războiului. Avea Doctoratul în Germania.

Eu i-am spus mamei că vreau să mă fac medic şi ea s-a dus a obţinut o copie a diplomei de bacalaureat şi m-a înscris la Medicină. Nenea Ilie s-a supărat pe noi, i-a părut rău şi l-a certat pe  tatăl meu. Mai târziu ne-am împăcat.

- Medicină la Craiova?

Nu. Facultatea de Medicină la Bucureşti, pentru că nu se înfiinţase la Craiova. Era 1938. Am fost 1500 candidaţi pe 200 de locuri şi eu am intrat al şaptesprezecelea. De la Craiova am reuşit doar 2. Începea războiul, se îndreptau mulţi spre Medicină şi profesorii erau mai severi.

Şi în facultate am avut şansa să am ca profesori de elită: Francisc Rainer, Gr.T.Popa, Emil Palade, laureat al premiului Nobel.

Doctorul Rainer era un om sever. El a făcut institutul de antropologie care e în curtea Facultăţii de Medicina. În 1936, a fost aici un mare congres. Eu am intrat Medicină în 1938.

Doctorul Palade mi-a fost  asistent la anatomie, la disecţie. El m-a convins la sfârşitul anului doi să intru preparator benevol prin concurs. M-am prezentat la examen, am fost vreo 20 de concurenţi din anul II şi III, pe 10 locuri. Am fost ales al patrulea sau al cincilea. A venit Profesorul Rainer ne-a cunoscut, foarte prietenos cu noi, şi pe mine m-a dat pe mâna lui Profesorului Palade.

- Dar nu vă era teamă de disecţii?

Nu, treceam în anul III, nu-mi era frică, te obişnuieşti, disecasem deja de doi ani. Am făcut multe disecţii. De exemplu Rainer mi-a dat sa disec o bucată de muşchi de la genunchi – sub aponevroza e artera femurala. Disecţia trebuia să o fac cu ace de disecţie, sub jet de apă şi vă închipuiţi ce însemna asta iarna. La  Profesorul Rainer prima lecţie a fost să disec nervul timpanal. Fără să ştiu, prima mea operaţie am făcut-o cu instrumentele de stomatologie (tur de picior cu piese drepte şi freze).

Primul meu stagiu de externat, l-am făcut la spitalul Polizu, spital al asigurărilor sociale. Aici erau 3 etaje şi la fiecare etaj erau zilnic câte 10-15  hernii, apendicite, mai era şi câte un stomac. Profesorul meu era oltean şi mă lua în operaţii. La vârsta de 20 de ani eu operam. Când am terminat anul III a venit războiul şi am fost concentrat, la Spitalul III campanie, că eram medic sublocotenent din 1940.

În 1942, când eram în anul IV,  s-a aprobat ca asistenţi universitari să poată fi şi absolvenţii din anul IV, aşa cum era la Litere şi la Filosofie, nu mai trebuia să aştepţi şase ani. Pe timpul regatului, pe vremea noastră nu puteai să ocupi nici un post fără concurs. Eu nu am vrut să dau concurs, pentru că erau concurenţi care studiaseră la Paris sau Viena, dar doctorul  Palade m-a convins să particip, spunându-mi că sunt un prost dacă nu particip, că sigur ştiu mai mult decât ei. Aşa că am participat la concursul pentru postul de asistent universitar la anatomie, la doctorul Gr.T.Popa. Erau 62 de candidaţi. Examenul era foarte greu, aveam disecţie, teză şi oral. Am luat concursul primul. Ca asistent eram şi plătit, aveam 500 lei pe lună. Asta m-a obligat să merg în învăţământ, dar ca să  rămân anatomist nu-mi convenea. Mi-am spus de când eram extern, în anii III şi IV că un anatomist bun este chirurg bun, aşa că m-am hotărât să fac chirurgie. Asistent la anatomie era perfect. Am învăţat să fac cele mai fine operaţii pe faţă. De fapt eu vroiam să merg la urologie la profesorul Burghele, dar când s-a înfiinţat Facultatea de Stomatologie, după 10 ani de anatomie am fost trecut cu postul meu de asistent aici, la profesorul Dan Teodorescu. Am ajuns deci intern la clinica de stomatologie a lui Dan Teodorescu. Am fost 16 ani asistent aici.

- Şi 20 de ani aţi fost Decan.

Bine, primul Decan al Facultăţii a fost, profesorul Repciuc de anatomie, apoi a fost Ionescu care era ORL-ist, apoi am fost ales eu.

În 1948 a fost reforma învăţământului. Noi am avut mulţi oameni care nu voiau să se facă astfel încât stomatologia să fie facultate. Chiar un profesor nou a spus într-un congres profesoral că nu e nevoie de facultate, să facem o stomatologie ca în Rusia de 2 ani, că noi nu facem operaţii, avem de tratat doar carii. Atunci profesorul Lupu s-a opus spunând că stomatologia este o specialitate medicală, trebuie să ştii medicină, pentru că infecţia de focar dentară e  cea  mai periculoasă, atacă dintele dar muşcă inima, valva şi faci insuficienţă valvulară. Profesorul Iacobovici a susţinut că stomatologia e o specialitate chirurgicală

Aşadar am fost format de elita medicală din România şi nu vorbesc numai de specialişti în medicină ci şi despre modul de comportare. Ei nu-şi permiteau să facă greşeli în medicină, sau să ia bani. Toţi intrau prin concurs. Frate cu mine dacă erai, dădeai concurs. Numai 3 oameni au fost numiţi profesori fără concurs: Nicolae Kalinderu şi George Assaky, care veneau de la Facultatea de Medicină din Paris, şi Victor Babeş,  care era profesor la Viena şi în Germania. Ei au fost numiţi de rege prin decret. Diploma mea de doctorat este semnată de Regele Mihai. Când ajungeai la un asemenea nivel, titlul trebuia respectat şi atunci nu puteai face greşeli, trebuia să respecţi acest titlu.

- Dar fiind implicat în atâtea activităţi mai aveaţi timp şi pentru viaţa personală?

Aveam. Eram căsătorit cu Anne-Marie, fata Generalului Dr. Manu, corsican la origine. Îl chema Mane. Tatăl lui fusese mecanic de maşini mici şi venise în România în timpul primului război mondial cu 5 maşini, 2 le-a vândut Casei regale. Mane a avut 2 băieţi şi amândoi au făcut armata. Socrul meu a făcut medicină militară, celălalt a făcut artilerie. Anne-Marie şi cu mine ne-am căsătorit când eu eram asistent la anatomie şi ea a intrat în anul I la Medicină. A fost o dragoste pasională. Era o femeie frumoasă şi deşteaptă. Cei 10 ani de căsătorie s-au încheiat cu un dezastru. Eu eram intern la ORL la profesorul Ţeţu. Aveam  o garsonieră, dar practic noi stăteam în spital, că eram de gardă o dată la 2 zile. Soţia mea a vrut să dea şi ea examen la profesorul Ţeţu. A vrut să vadă cum arată o amigdalită pultacee. Am chemat-o să-i arăt, că aveam sute. Ea n-a ştiut cum să apese pe limbă cu instrumentul, i-a atins faringele, pacienta a vomitat şi a scuipat-o. Nenorocirea a fost că pacienta avea pneumococ, care i-a intrat în ochi soţiei mele. A făcut o infecţie medulo-rahidiană, o meningo-encefalită pneumococică a măduvei spinării şi a creierului şi asta e mortală. Norocul ei a fost că atunci apăruse penicilina. Socrul meu fiind general a mers la Ambasada Americii şi a obţinut 10 sticluţe de penicilină, pe care i le-am făcut din 3 in 3 ore şi aşa a scăpat, dar ea era gravidă în luna a  şaptea şi pierderea copilului a afectat-o foarte mult. Atunci ea mi-a cerut să ne mutăm la Paris, unde avea un unchi, care era un mare bogătaş nenea Costică Popovici care a avut o moşie de 1500 ha pe Borcea, la Chiţorani. Nevasta lui nenea Costică era franţuzoaică şi se mutaseră în Franţa. Ne chemaseră şi pe noi să ne înfieze, că ei nu aveau copii. Soţia mea voia să plecăm, dar eu nu. Era pe vremea lui Gheorghiu Dej. Dacă eu aş fi plecat, pe părinţii mei i-ar fi aruncat în Bărăgan, pe fratele meu l-ar fi dat afara de la Muzeu, aşa că am refuzat să plec. Soţia mea a divorţat. De necaz eu am plecat în Coreea.  Ca să plece în străinătate s-a căsătorit cu un artist evreu, Felix Caroli, cu gândul că astfel  se va putea duce la unchiul său.

- Câţi ani aveaţi când aţi plecat în Coreea?

Aveam 28 de ani. Trebuia să stau 6 luni, dar până la urmă am stat un an şi jumătate. Nu avea rost să mă întorc în Bucureşti, nu aveam casă nu mai aveam familie. Aici am trăit o experienţă extraordinară. Am făcut 1500 de operaţii, tot felul de operaţii: făceam parotidectomii, buză de iepure, epichantus – o prelungire a ochiului care trebuie să o scoţi.

- Ce vă aştepta la întoarcerea în ţară?

La întoarcere, în 1957, după 15 ani, în care eram doar şef de lucrări la stomatologie, datorită caracterizării făcute de tovarăşul Cîrjaliu, conducătorul politic al echipei medicale, am fost propus să fiu Decan la Stomatologie.

Simultan eu eram şi cercetător ştiinţific la antropologie. Când am fost propus Decan, mi s-a propus să plec de la antropologie, dar eu nu vroiam să plec. Nu puteam să plec pentru că eram angajat într-o anchetă medico-antropologică de 10 ani – 1950-1960. M-am ocupat de dezvoltarea aparatului dento-maxilar. Aveam cam o lună de zile în diverse sate din 10 judeţe. Am bătut Oltenia, Bicaz, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului cu o echipă de 10-15 persoane în care erau şi pediatrii şi antropologi, toate specialităţile, ne întâlneam la masă şi discutam şi aşa am învăţat eu, dacă vreţi, pe lângă medicină, etnografie şi filosofie.

În 1960 a venit la mine, de data aceasta la antropologie, profesorul Milcu, cu preşedintele Academiei ca să mă numească directorul Institutului de Antropologie, pentru că aveam un set de lucrări care le plăcuseră lor, cu obligaţia să mă las de ,,dentisterie”, dar  eu nu am fost de acord pentru că din asta trăiam. Am fost criticat că renunţ la un salariu de 3000 de lei, maşină la scară şi membru al Academiei. Am rămas medic stomatolog, dar am continuat să lucrez la antropologie cu o studentă de la biologie, Cristina Glavce, care acum e directoarea Institutului de Antropologie Fizica “Francisc J. Rainer”. Am început lucrări cu ea şi timp de 50 de ani am lucrat materialul stomatologic în antropologie, am introdus antropologia în ortodonţie.

Cu lucrările de antropologie am studiat mormintele de la Sărata Monteoru. Erau 120 de schelete din epoca bronzului şi am făcut diagnosticul lor pe baza dinţilor. Eu sunt coautor la lucrarea ,,Sărata Monteoru – studiu antropologic” pentru care am primit premiul  Babeş.

- Instruirea dumneavoastră a fost făcută doar în ţară?

Am căutat să obţin o bursă în Elveţia şi în Anglia, dar nu am fost primit. M-a primit însă profesorul M. Dechaume la Institutul de Stomatologie din Paris, unde am primit o bursă OMS, de un an, în octombrie 1960. Tema bursei mele a fost chirurgia maxilo-facială la copii. Întâmplarea a făcut ca exact în octombrie 1960 în „Revue de stomatologie”, pe prima pagină să fie publicat articolul meu original şi al profesorului Niţescu în care prezentam ,,Hipercalcemia provocată în tratamentul fistulelor salivare parotidiene’’. Profesorul Dechaume a primit revista, a citit şi m-a întrebat dacă eu sunt autorul. A fost încântat să aibă în faţă un om care face lucrări ştiinţifice deosebite. Am fost introdus în sala cu cei 50 de cursanţi, dar în momentul în care mi-a strigat numele mi-a dat ultimul rând de undeva de sus. El făcea consultaţii, punea diagnostice foarte grele. Veneau la el oameni din toată lumea. De acolo de unde mă aşezase nu vedeam nimic, nu înţelegeam, mă plictiseam. Ştiu franţuzeşte, dar îţi trebuie o lună până te obişnuieşti cu limbajul lor. Dar încet, încet, după două săptămâni mi-am revenit. Un coleg de-al meu din Normandia, care stătea mai în faţă, a spus la o consultaţie  ,,că este vorba de un bolnav cu un abces submaxilar’’. Profesorul n-a fost mulţumit de răspuns şi eu am ridicat mâna şi am spus că e ,,un abces în recesul lojei submaxilare’’. Răspunsul ăsta m-a adus în faţă şi aşa am ajuns să stau un an de zile lângă profesor.

Studiile pe care le-am făcut eu, în ţară, cu dezvoltarea mandibulei şi a craniului mi-a folosit la examenul de la Paris. Francezii pun foarte mare preţ pe examen. Noi am intrat în institut 50 şi am luat examenul doar 3. Comisia era formată din 7 persoane îmbrăcate în haine cu hermină la guler. Prima probă a fost de cultură generală. Ne-au dus la Biblioteca Centrală, ceva superb, extraordinar. Dacă ajungeţi la Paris trebuie să vizitaţi Biblioteca Centrală, dar asta numai cu aprobare specială. Colegului meu i-au dat Balzac. Eu mi-am ales George Coşbuc. Fiindcă ei nu aveau în bibliotecă George Coşbuc, nu mi-au  dat nota, dar mi-au dat examenul. Apoi au urmat probele, tezele, practica, eu am avut să scot o tumoră parotidiană, una dintre cele mai grele operaţii în stomatologie. Ei aveau pentru asta profesori asistenţi specializaţi. L-am întrebat pe profesorul Grevain dacă-mi dă voie să folosesc tehnica mea. S-a mirat, dar mi-a dat voie şi am luat nota maximă. Examenul a durat 15 zile, la 2 zile-ţi venea rândul să faci o altă intervenţie. Pentru rezultatele mele profesorul Dechaume mi-a cerut să-i fac în două săptămâni schema sistemul de învăţământ din România. Eu eram decan, dar lor nu le spusesem aşa că i-am adus în 3 zile planul de învăţământ de la noi scris în franţuzeşte. A rămas foarte impresionat. Între noi s-a stabilit o legătură foarte puternica, astfel încât, când a plecat în concediu în august profesorul Dechaume m-a lăsat să-i ţin eu locul la cabinetul lui din Rue de Rivoli. Pentru asta mi-a dat 5000 de franci. Avea un cabinet foarte luxos, pe strada cea mai bogată din Paris, vă închipuiţi ce pacienţi am avut în cele două săptămâni. Numai oameni politici. Am rămas prieten cu profesorul până la moarte, ne-am scris şi ne-am văzut.

Eu am fost invitat oficial din 1962  până în 1996 în fiecare an la Congresul Asociaţiei Stomatologice Internaţionale la Paris. Îmi dădeau între 4000 şi 6000 franci, casă şi masă, să stau în Paris 3 zile, cu condiţia să ţin o conferinţă de 1-2 ore, care să aibă ceva original. Şi m-am dus în toţi aceşti 34 de ani.

- Ce aţi făcut după ce v-aţi întors de la Paris?

Am continuat lucrările ştiinţifice făcând un studiu imens. Din 1961 până în 1989, 29 de ani am fost şeful clinicii având 30 de unituri dentare. Zilnic în clinică erau 200 de pacienţi. Eu am făcut aici şi sala de operaţii şi i-am învăţat pe toţi. Colegul meu Valerian Popescu nu mi-a dat voie să operez la mine la facultate, unde aveam clinica. Întâmplarea a făcut să-mi iasă în cale Dr. Colonel Augustin, care era şeful medical al armatei şi mi-a propus să operez la Spitalul militar. Am avut aici la dispoziţie o sală de operaţii specială şi ajutorul personalului clinicii. Operam marţea şi vinerea. Am 3000 de operaţii făcute la Spitalul militar.

Am fost invitat în 25 de clinici universitare din Europa şi din S.U.A. să fac  demonstraţii practice. De exemplu, eu pentru mandibulă am 19  tehnici, alţii nu au decât una sau două. Eu fiind anatomist am putut să le fac. Şi acum îmi vin bolnavi care i-am operat acum 20-25 de ani, care au emigrat în Franţa, Italia,  sau Germania şi-i văd.

Eu am creat o nouă disciplină care se numeşte antropologie medicală dentară. Am făcut normalul şi limite de variabilitate la normal. Închipuiţi-vă că am măsurat 51 de fete şi 51 de băieţi din liceul de vizavi de facultate timp de 6 ani. I-am luat din clasa I până când au terminat. Toţi sunt fotografiaţi, măsuraţi si teleradiogarafiaţi. Au fotograme, encefalograme. Atunci poţi pune diagnosticul exact. Aşa am putut crea o nouă disciplină care se predă la Facultatea de Medicină Dentară din Iaşi, condusă de profesorul Norina Forma, Decanul facultăţii.

- De ce nu se predă şi la Bucureşti?

Pentru că nimeni nu e profet în ţara sa….

 - Astfel,  facem brusc trecerea şi spre cea de-a treia epocă.

În 1989 eu am fost pensionat ,,la cerere’’, pe care mi-au făcut-o şi mi-au semnat-o ,,comuniştii mei’’. Cel care a urmat, a dat dispoziţie la biblioteca facultăţii să culeagă cele câteva sute de volume de stomatologie ale mele şi să fie topite. După ce m-au scos la pensie, nu m-au acceptat nici ca profesor consultant, chiar dacă aveam doctoranzi, care lucrau teza cu mine şi o prezentau la altcineva. Abia după 6 ani, în 1996 au revenit şi m-au numit profesor consultat, dar eu nu m-am dus la facultate, ci m-am dus la Spitalul Militar şi am lucrat aici până în 2002, când m-am întors la ortodonţie condusă la profesorul Dragoş Stanciu, fostul meu student şi am continuat până în 2010 când m-am retras.

- Dar, pensionarea asta, un pic forţată, nu v-a făcut să protestaţi?

Nu, pentru că mi-au făcut şi un serviciu că m-au pensionat. În 1990 am fost fondatorul Universităţii Ecologice, la care am fost şi decan şi prorector, asta până în 1996 când am plecat, pentru că au făcut greşeala aceea cu lucrările de teză de doctorat a 60 de italieni. Mi-am dat demisia şi m-am dus la Titu Maiorescu.

- Acum mai ştiţi ce se  întâmplă în facultăţi?

Ştiu ce a făcut la ortodonţie profesorul Dragoş Stanciu, Decanul Facultăţii de Medicină Dentară, care mi-a fost student, care a asistat la toate cursurile mele cu proiecţii – aveam 1200 de proiecţii pe diapozitive, numai pentru curs- timp de 10 ani de zile, care a susţinut şi teza de doctorat cu mine. Dragoş Stanciu a desfiinţat în primul rând laboratorul de tehnică  dentară  pentru aparate ortodontice, unde eu aveam 24 de tehnicieni ca sa facă aparate mobile. Aveam 150-200 pacienţi zilnic pe cele 40 unituri.  N-au mai rămas decât 2 tehnicieni din 24. Eu aveam două săli de chirurgie, una în care operam doar eu şi una în care operau ei, că trebuiau sa înveţe să facă operaţiile mai uşoare. Le-a desfiinţat. Radiologia noastră este specială, a desfiinţat-o. A desfiinţat laboratorul de fotografii. A rămas numai cu ortodonţia fixă, care nu era trecută în legea veche să fie gratis. În acest sens s-au redus cheltuielile cu tratamentele gratuite din vechea lege, introducându-se aparate fixe care trebuiau plătite. De asemenea şi celelalte examene de investigaţii fiind făcute în clinici private, trebuiesc plătite. Clinica de ortodonţie având chiar beneficii. Consider însă că profesorul Dragoş Stanciu a procedat foarte bine cu restructurarea clinicii, continuând să dezvolte tehnicile moderne, care nu se utilizau decât sporadic.

- Revin cu o întrebare pe care v-am mai pus-o, singur aţi trecut prin toate acestea? Şi de unde atâta energie?

Daca eşti ordonat găseşti energie pentru tot ce-ţi propui. În ce priveşte viaţa mea privată, vă pot spune că la revenirea din Franţa m-am recăsătorit cu Rodica Voiosu, care era inginer. Fusese şi ea căsătorită şi era divorţată. Mi-a prezentat-o decanul facultăţii de farmacologie, profesorul Ioanid. Rodica era fata fostului Director General al apelor, pe care eu nu l-am cunoscut, fiindcă a murit înainte de a-mi cunoaşte viitoarea soţie. Profesorul Ioanid ne-a invitat la masă, ne-am cunoscut, şi după 2 luni ne-am căsătorit. A fost o soţie extraordinară şi am trăit 30 de ani împreună. O regret foarte mult, pentru că din  12 mai 1992 nu mai este.

- V-am ascultat povestea cu mult interes. Exactitatea cu care mi-aţi relatat, cu lux amănunte, toate etapele din toate cele trei epoci parcurse, m-au lăsat fără cuvinte. Vă rog să-mi satisfaceţi o ultimă curiozitatea. Dinţii dumneavoastră par a fi ,,de la mama lor’’?

            Aşa este, am doar 4 dinţi puşi, restul sunt ai mei.

  - Uimitor. Nu exagerez prea tare dacă spun că eu nu mai am  decât 4 dinţi ai mei…

Mă bucur că v-am cunoscut şi că pot împărtăşi cititorilor mei povestea dumneavoastră. Pentru unii dintre noi, care ne-am născut gata obosiţi, întâlnirea cu dumneavoastră e o binecuvântare. Vă doresc multă sănătate şi energie ca să continuaţi proiectele începute.

 Şi eu vă mulţumesc.

Eugenie Posd

Animat de deviza ,,Voinţă mai presus de toate!…’’ îşi păstrează permanent dorinţa din copilărie de a fi cel mai bun în tot ce face. A absolvit facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti, a lucrat în Cercetare şi în Politehnică, iar în prezent este Conferenţiar Universitar Doctor Inginer la Universitatea Hyperion din Bucureşti.

Copil fiind, ce visai să te faci când vei fi mare?

În şcoala primară îndrăgisem foarte mult aritmetica, geografia şi istoria şi acest lucru i s-a datorat învăţătorului meu de atunci, Vasile Nistorescu. De aceea, atunci vroiam să mă fac învăţător, sa fiu în locul lui. În şcoala generală l-am îndrăgit pe profesorul de matematică Andriţoiu pentru că mi-a deschis ochii către matematica de performanţă, a exerciţiilor şi problemelor mai grele din Gazeta Matematică şi vroiam să fiu, de asemenea, în locul lui. Pregătit de profesorul Andriţoiu făceam primii paşi la olimpiadele judeţene de matematică de la Tg-Jiu unde am reprezentat cu succes şcoala din Peştişani. La liceu mi s-a deschis  mintea şi către alte orizonturi, pe lângă matematică, istorie, geografie, devenisem interesat şi de ştiintele naturii, adică de biologie, fizică şi astronomie. Acum voiam mai mult!…

Cum astronomia?

De fapt, astronomia a fost o dragoste mai veche. Când eram de 3-4 ani, mergeam seara, împreună cu părinţii mei, în satul vecin, la bunici. Tatăl meu mă căra  în spate, pe umerii lui, iar  eu îl întrebam despre stele.  El îmi arăta Carul mare, Carul Mic, Cloşca cu Puii, Steaua polară şi încă vreo 2 -3 stele. Restul constelaţiilor şi stelelor aveam să le descopăr eu abia la liceu când, făcând rost de o hartă a cerului, am fost atât de bucuros, că am învăţat-o toată. Nici acum nu am uitat-o şi ştiu aproape toate constelaţiile şi foarte multe stele.

Îmi făcea plăcere ca după ce lucram la matematică în timpul zilei, seara să ies, să mă relaxez privind cerul. Îmi plăcea să stau cu capul în stele şi să le identific.

De ce astronomia şi fizica? Pentru că în adolescenţă se nasc întrebările filosofice despre viaţă, despre natura înconjuratoare şi atunci am realizat că natura poate fi studiată cu ajutorul fizicii, dar explicată matematic. Matematica vine să certifice pentru omul logic, homo sapiens, tot ce vede în jurul lui. Atunci aş fi vrut să mă fac poate un astronom, poate un profesor de matematică mai bun, dar către sfârşitul liceului, când am tras linie, mi-am dat seama, că trebuie să urmez o facultate care are şi matematică şi fizică, şi de aceea  am ales electronica.

Să o luăm la pas. Povesteşte-mi mai întâi de perioada liceului, când toată lumea aflase despre tine că esti olimpic naţional la matematică.

 Eu veneam la Liceul Tudor Vladimirescu din Tg – Jiu, din provincie, de la Brădiceni şi Peştişani, şi descopeream cu uimire foarte mulţi copii deştepţi în jurul meu -Lavinia Boştină, Daniela Bărbulescu, Daniela Ciulică, Gabriel Tâlvescu şi alţii- toţi din clasă eram numai elevi foarte buni. A fost perioada în care eu îmi propuneam să-i depăşesc. Toată viaţa mea am vrut să fiu cel mai bun. Deviza mea a fost şi este Voinţă mai presus de toate!… Am fost cel mai bun în şcoala primară, în şcoala generală şi firesc îmi doream să fiu cel mai bun din clasă şi la liceu. Prima încurajare am primit-o de la Domnul Profesor de matematică Grigore Mladin, în clasa a IX- a, în prima săptămână de şcoală, când nu mai ştiu la ce întrebare am răspuns foarte bine şi dumnealui ne-a zis ,,Fiţi atenţi la băiatul ăsta, să vedeţi cine va fi în clasa a XII-a !’’.

 Şi aşa a fost.

 La sfârşitul clasei a IX-a am ajuns să fiu cel mai bun din clasă la matematică, performanţă pe care am atins-o doar prin muncă, sau, dacă e să-i dau crezare fiului meu ,,muncă, muncă, dar te mai ajută şi inteligenţa’’…

Peste vara am continuat sa învăţ singur înainte materia şi la sfârşitul clasei a X-a ştiam toată matematica de liceu. Răsplata a venit apoi în clasele a XI-a şi a XII-a când am participat la Olimpiada Naţională de Matematică şi Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice.

 Doamne sfinte! Ce resorturi te împingeau spre astfel de performanţe?

Părinţii noştri ne-au spus – mie şi celor două surori mai mici – Natalia şi Gabriela - că nu au cum să ne ajute şi dacă învăţăm, o facem pentru noi. Aşa că am învăţat totul singur, dar cu mâna pe inimă-ţi spun că am învăţat doar din plăcere. Fiind o fire comunicativă m-am împrietenit cu copii mai mari – Mariana Bâcoi şi Florin Daviţoiu, doi elevi foarte buni ai liceului, şi care erau tot din Brădiceni. Le-am cerut cursurile lor, nu cărţile, şi pe baza notiţelor lor am început să învăţ înainte.

Să înţeleg că fizica ai abandonat-o?

Deloc. La o oră de fizică, după ce aproape jumătate de clasă luase nota 4, Doamna Profesoară de fizică Irina Rebedea ne-a spus că este foarte supărată, că suntem nişte proşti. Erau nişte probleme de mecanică, în care se foloseau diferenţele finite şi puţini colegi înţeleseseră ce înseamnă, dar eu înţelesesem, aşa că m-am ridicat şi i-am spus că eu nu sunt prost. M-a scos la tablă. Am rezolvat problemele. Mi-a dat 10. M-a întrebat dacă sunt pasionat de fizică. Adevărul era că eu îndrăgeam fizica, însă în sufletul meu eram matematician. Atunci pe loc i-am ascuns că-mi place mai mult matematica şi i-am spus că-mi place fizica. Asta m-a obligat să acord pe viitor o atenţie deosebită şi fizicii. În liceu, am ajuns olimpic naţional la matematică şi primul care nu mergea la olimpiada naţională de fizică, clasându-mă al treilea pe judeţ. De fapt, cei doi profesori de matematică şi fizică, Grigore Mladin şi Irina Rebedea, mi-au marcat devenirea şi cred că nu greşesc dacă spun că mi-au marcat viaţa. Chiar dacă acum nu mai sunt printre noi, eu le port un respect deosebit pentru totdeuna şi nu îi voi uita.

Astfel stând lucrurile cu matematica şi fizica te mai interesau şi alte discipline?

Am învăţat şi la celelalte materii. Mi-a plăcut biologia dar şi chimia pe care am făcut-o cu doamna Iliescu. Însă în clasa a XI-a, fiind olimpic naţional la matematică, cu rezultate foarte bune şi la fizică, participam la diverse sesiuni de comunicări ştiinţifice şi concursuri, Doamna Iliescu mi-a spus ,,Posdărăscu, e suficient câtă chimie ai învăţat în clasa a IX-a şi a X-a, la ora mea te duci în ultima bancă şi vreau să aud că ai numai rezultate bune la matematică şi fizică’’. Peste mulţi ani, după revoluţie, am avut bucuria să o întâlnesc pe doamna Iliescu în satul meu Brădiceni, unde cumpărase sau revendicase un teren.

Dar alte pasiuni, mai umane, mai puţin tehnice au mai încăput în viaţa ta calculată la milimetru?

Îţi dezvălui un secret. Am fost pasionat de poezie, dar părinţii mei nu m-au încurajat deloc în acest domeniu. Prima poezie am scris-o prin clasa a III-a. Încă din şcoala generală am avut poezii publicate în revista Ramuri, la Craiova. I-am uimit pe toţi în clasa a VII-a când am scris poezia Mama. Doamna profesoară Daviţoiu ne-a dat să facem o compunere şi eu am făcut o poezie. Ei i-a plăcut foarte mult aşa că a mers la cancelarie şi le-a citit-o şi altor profesori. Unii dintre ei au  spus că am copiat-o de undeva. Remarca aceasta a dat naştere la două trăiri diferite. Pe de-o parte am trăit un sentiment puternic de tristeţe, că nu aveau încredere în mine, iar pe de altă parte am fost extrem de încântat, pentru că mi-am dat seama că poezia mea e chiar valoroasă. De atunci şi mama mea mi-a lăsat poeziile în pace şi am continuat să scriu poezii inclusiv în facultate. Sigur că acum am o altă părere despre ele. Îmi plac cele pe care le-am scris în facultate şi liceu, faţă de cele timide din şcoala generală. Tot în liceu şi mai apoi în armată şi facultate am încercat să scriu proză, dar nu am reuşit. Filosofam prea mult şi am spus ca asta nu e proză. Mi-am ales şi un pseudonim -  Alter Ego Incognito – de care sunt şi acum mândru.

Apoi, în clasa a XII-a am cochetat un pic cu filosofia, am fost chiar la sesiuni de comunicări ştiinţifice, am luat locul II pe judeţ, iar lucrarea mea care dezvolta o idee din fizică legată de principiul lui Huygens de propagare a undelor, şi pe care eu o extinsesem, în filosofia ştiinţifică de propagare a informaţiilor, a fost apreciată de auditoriu ca foarte interesantă. Juriul a fost de altă părere. Ocupantul locului I scrisese despre Ceauşescu, pe cand lucrarea mea nu amintea nimic de partid sau de conducator.  Ca o consecinţă, m-am trezit acasă cu o mulţime de scrisori de felicitare de la persoane care erau încântate de ideile mele.

Să continuăm drumul spre facultate.

 Am trecut printr-o transformare interesantă în clasele a XI-a şi a XII-a. Aveam cunoştiinte avansate de matematică, fizică şi filosofie, acumulam cunoştiinţe depre astronomie, eram interesat de evoluţia vieţii pe pământ, citisem teoriile lui Darvin şi Carl Segan, mă simţeam bine pregătit şi aveam un model de profesor – Edmond Nicolau, un mare om de ştiintă şi filosof, profesor de renume mondial. Citisem despre el şi voiam să-l cunosc. M-am dus la facultatea de Electronica şi Telecomunicaţii din Bucureşti fiindcă aflasem ca dânsul predă acolo.

Întâlnirea cu profesorul Nicolau a corespuns aşteptărilor tale?

Am fost studentul lui şi chiar am fost febleţea lui, fiindcă eram unul dintre cei mai activi studenţi. Îmi pare rău că nu am reuşit să colaborez cu dânsul şi după terminarea facultăţii.

Progresul tehnico-ştiintific e foarte rapid şi nu ai timp să acumulezi totul. În liceu credeam că se poate, că pot deveni omul care ştie tot. În facultate am descoperit că nu e posibil. În anul II i-am atras atenţia profesorului Marcel Profirescu care preda Dispozitive şi Circuite Electronice. În fiecare an îşi alegea un student să lucreze în Laboratorul de Microelectronică. Din aproape 500 de studenţi, câţi eram în an, profesorul Profirescu m-a ales pe mine. A fost un privilegiu să ajung acolo, fiindcă era singurul loc unde puteai avea contact cu calculatorul. Pe vremea aceea era foarte greu  să ai acces la un calculator. Toată Politehnica mergea la un singur calculator care era la Automatică. Aici era un laborator cu minicalculatoare, cu mai multe terminale unde eu aveam terminalul meu şi în loc să fac un program, două pe semestru, aşa cum făceau toţi studenţii, eu puteam să fac un program, două pe săptămână. E adevărat că rulau destul de greu, uneori aveam implementate programe pentru care asteptam mai bine de o zi să ruleze, dar asta a fost şansa mea, lucru care m-a ajutat pe partea de informatică. În acest laborator am îmbinat cunoştinţele de electronică cu cele informatică.

Alegând sa colaborez cu profesorul Marcel Profirescu m-am îndepărtat de vechea mea dorinţă din liceu, aceea de a colabora cu profesorul Edmond Nicolau, care era total opusul lui Profirescu. Profirescu era profesorul specializat pe o anumită problemă, de altfel foarte bun pe domeniul respectiv dar care minimiza sau nu acorda nicio atenţie pentru restul domeniilor. Edmond Nicolau era omul universal care să spunem că nu ştia problema foarte bine în detaliu, dar avea cunoştiinţe reale din toate domeniile, punea accent pe interdisciplinaritate, lucru care astăzi e foarte bine văzut. Am fost la Profirescu, mi-a plăcut domeniul lui şi ştiam că în producţie sau în cercetare unde voi ajunge n-o sa mai întâlnesc un laborator ca acela şi de asta am zis că e şansa mea să aprofundez tărâmul microelectronicii. În orizontul de interdisciplinaritate al lui Edmond Nicolau eram învăţat să mă descurc singur. Era suficient să păstrez contactul cu unii profesori pe care îi respectam foarte mult. De altfel, eu mi-am respectat toţi profesorii chiar dacă, uneori, ajungeam la concluzia că unele lucruri spuse de unii dintre ei nu sunt întocmai corecte. Mi-am văzut de treaba mea.

Concluzia, fiindcă tot îţi plac stelele, ai continuat să străluceşti şi pe cerul Electronicii?

Cerul Electronicii? Ce frumos te-ai exprimat! Trebuie să ştii că electronica presupune să cunoşti atât matematică, cât şi fizică, foarte bine şi la un nivel destul de avansat. O dată aceste lucruri înfăptuite, electronica devine un Univers fascinant în care stelele sunt dispozitivele şi componentele electronice iar constelaţiile sunt schemele ce le cuprind pe acestea. Lumina care se propagă de la o stea la alta e analoagă informaţiei care trece de la o componentă la alta.

În facultate, m-am remarcat imediat printre colegi pentru răspunsurile rapide pe care le dădeam profesorilor la cursuri sau la seminarii. Am fost cel mai bun din grupă, apoi cel mai bun din serie. Am avut majoritatea notelor de 10, am terminat cumva pe podium din cei aproape 500 de studenţi din promoţia noastră.

Poate sună ciudat, dar eu nu ştiu să fi lipsit de la vreun curs. Eram prezent fiindcă voiam să înteleg cursul chiar  din sală şi în plus făceam, alături de alţi colegi, ca orele profesorului să devină interactive. Eu intram în sesiune cu materia învăţată, trebuia doar să o repet, aşa că în sesiune îmi ajutam alţi colegii să înveţe. Tot făcând lucrul ăsta mi-am dezvoltat, fără să-mi dau seama şi talentul de profesor. Erau colegi care în timpul semestrului nu prea se omorau cu învăţatul  şi în sesiune veneau la mine să le explic cursurile. Eram foarte fericit pentru că mă simţeam apreciat. Am participat la diverse activităţi studenţeşti. Am fost ales în anul II, în conducerea facultăţii, la început membru simplu şi apoi, şef în cadrul comisiei organizatorice pe facultate. Am avut chiar diverse funcţii atât la nivel de Politehnică cât şi la nivel de cămin. De acolo mi se trage şi acum calitatea de bun organizator de activităţi.

Bun, dar  timp să trăieşti, să iubeşti îţi mai rămânea?

În facultate s-au deschis noi orizonturi. Stăteam la cămin şi abia acum am început să cunosc şi eu viaţa. De fapt viaţa personală a început în cantina R2 unde ne întâlneam noi, cei de la Electronică, cu fetele de la Chimie. Acolo au început primele ocheade. Mai era şi discoteca, tot în cantina R2 sau în căminul P24, de două ori pe săptămână, între orele 8 şi 10 seara, de unde eu nu lipseam niciodată fiindcă-mi plăcea foarte mult sa dansez. Tot aici, în anul II am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie Dănuţa, care era în anul I la chimie organică.

Dar vreo prostie ai făcut şi tu vreodată?

Da. Eram un şugubăţ. În anul II de facultate am construit un microemiţător împreună cu colegul meu de cameră Adam pe care, inconştienţi, l-am lăsat în camera unor fete, pe care vroiam să le ascultăm din căminul nostru. Noi credeam că suntem singurii vizitatori ai fetelor, dar am fost daţi de gol de alţi electronişti, care au trecut pe acolo şi care le-au explicat că acelea nu sunt doar simple sârme şi că cineva le ascultă. Din moment ce am văzut că nu mai emite, ne-am dus la fete, dar primirea lor a fost foarte ,,răcoroasă’’ în sensul că la intrarea în cameră am primit o găleată de apă în cap. Eram inconştienţi pentru că era interzis pe vremea aceea să te joci cu aşa ceva. Noi nu ne-am gândit deloc la implicaţii…

Fiind la electronică, începusem să construim tot felul de jucărioare electronice. Era un lucru bun pentru că îmbinam teoria cu practica. Ne străduiam şi noi aşa cum puteam, pe butuci, că nu se găseau ca acum pastă şi alte substanţe ca să poţi să realizezi în condiţii lejere un cablaj imprimat. Luam şi noi smoală de la temelia căminului P24, o topeam, o puneam pe cablaj pentru realizarea traseelor ca apoi să bagăm placa în baie de corodare. De componente făceam rost de la studenţii de la seral, care lucrau şi vindeau piese. Căminul era o mică industrie în care noi învăţam să practicăm electronica. Se construiau de la simple amplificatoare, jocuri de lumini, unele chiar inteligent gîndite, până la acele calculatoare tip PC, cum ar fi Cobra şi HC.

Ai absolvit facutatea şi încotro ai luat-o?

În facultate nu-mi mai doream să fiu profesor, ci să fac cercetare. Aşa că am ales sa fiu repartizat în anul 1990 la Institutul de Cercetari şi Proiectări Tehnologice în Transporturi, care după 7 ani, ca majoritatea institutelor de cercetari, s-a desfinţat. Aici am intrat în Laboratorul de Electronică şi să nu mire pe nimeni, dar am descoperit, după 1990, că vagoanele noi aveau microprocesoare pe ele. La 3 ani de institut am realizat un proiect unic în Europa de sud-est, care mai exista şi în Viena, un sistem de măsurare şi monitorizare a pierderilor energetice în vagoane, containere şi alte incinte izoterme, realizare despre care s-a vorbit şi în presa din aceea vreme. În mai puţin de 7 ani am ajuns cercetator ştiinţific principal, gradul III.

Dupa 7 ani am plecat din Institut în învăţământ. Colaboram cu Universitatea Politehnică din 1992, dar în 1997 am venit cu totul aici. Din păcate, aşa au fost vremurile, după gradul pe care îl aveam, funcţia mea trebuia să înceapă cu şef lucrări, dar nu a fost aşa şi am început de la asistent. Aşa au sunat atunci interesele unor profesori.

Ca asistent în Politehnică am facut  mai mult laboratoare, proiecte şi seminarii. Această muncă era obositoare fiindcă îmi ocupa toată ziua şi toată săptămâna. Dar erau 3 profesori şi eu eram asistentul lor.  În plus, trebuia să-mi pregătesc şi lucrarea de doctorat. Primele probleme de sănătate de aici mi s-au tras.

Prin 2002 am devenit şef lucrări şi mi-am luat şi doctoratul în Sisteme Automate, având la bază lucrarea pe care o realizasem în institul de cercetări, dar pe care am perfectionat-o, în sensul că sistemul automatizat creat de mine era acum complet controlat de un calculator şi asta nu era singura contribuţie pe care o adusesem în lucrare.

Şansa de a deveni cu adevărat profesor mi-a dat-o în 2003 Facultatea de Automatică, Electronică şi Informatică Aplicată de la Universitatea Hyperion din Bucureşti unde am făcut pasul către cursuri gândite şi scrise de mine. Aici mi s-a oferit posibilitatea să îmi public singur articolele. Am putut să public cărţi ca unic autor – Analiza si sinteza dispozitivelor şi circuitelor numerice precum şi Achiziţia şi prelucrarea semnalelor provenite de la sisteme multisezoriale. Am mai elaborat si alte proiecte didactice, care sunt în circuit închis în cadrul Universităţii. Am participat la diverse Conferinţe Ştiinţifice Naţionale şi Internaţionale cu peste 50 de lucrări şi sunt autorul unor diverse instrumente şi aparate electronice bazate pe instrumentaţie virtuală.

În februarie 2008 am obţinut titlul de conferenţiar prin ordin de ministru care mi-a dat şi mai multă încredere şi putere.

În prezent sunt profesor la Universitatea Hyperion, unde predau diverse discipline ca Circuite electronice analogice şi digitale, Instrumentaţie virtuală de măsurare, Analiza şi sinteza dispozitivelor numerice, Senzori şi traductoare, Arhitectura calculatoarelor. Metodele mele de predare sunt dintre cele mai moderne. Nu cer studenţilor să memoreze cum făceau o parte din profesorii mei, ci le cer să înţeleagă. Majoritatea lecţiilor sunt interactive. Activitatea de predare nu pune accent doar pe simpla transmitere de informaţii către studenti ci şi pe observaţie şi feed-back. Fixarea cunoştiinţelor teoretice este completată de activitatea de simulare cu calculatorul şi de diverse experimente şi aplicaţii practice efectuate în laborator.

Astăzi Universitatea Hyperion nu diferă de Universitatea Politehnică Bucureşti şi Facultatea de Automatica, Electronică şi Informatică Aplicată nu diferă de Facultatea de Automatică sau de Facultatea de Electronică din Politehnică. De la an la an avem performanţe din ce în ce mai ridicate pe linie didactică sau de cercetare ştiinţifică. Facultatea dispune în prezent de săli de curs, de seminarii şi de laboratoare moderne în care profesorii şi studenţii îşi pot desfaăşura actvitatea didactică sau de cercetare. Într-o perioadă destul de scurtă de la Revoluţie, Universitatea Hyperion a reuşit să îşi facă loc printre universităţile de prestigiu din ţarăşi de peste hotare.  Universitatea Hyperion a ştiut să strângă un colectiv valoros de profesori pe care i-a adus la început de pe la toate instituţiile de profil din Bucureşti. Acum deja îşi creşte cadre didactice tinere din propria pepinieră. Toate acestea au avut un nume care s-a identificat cu universitatea în tot acest timp şi acela este profesorul Ion Spânulescu.

Nu te-am întrebat nimic de familie, te rog să-mi spui acum de unde ai plecat şi unde ai ajuns?

Copilăria mea nu a fost prea fericită. Mergeam alături de părinţii mei la toate muncile şi timp de joacă nu aveam. Joaca mea era învăţatul. Timpul meu liber era doar pentru învăţat. Când mergeam la muncă luam şi o carte cu mine din care să pot citi la o eventuală pauză. Poate şi ăsta a fost un motiv care m-a determinat să învăţ, alături de setea mea de cunoaştere, care a rămas intactă şi acum, când am de toate. Până la 18 ani am participat la toate muncile de la ţară, gradină, porumb, cartof, tăiat lemne, cosit. Aveam pământ şi creşteam şi animale. Nu eram o familie săraca. Ambii părinţi lucrau. Mama mea, Maria, lucra într-un atelier de croitorie la Arta Casnică Tismana. Tatăl meu, Gicu, a fost lăcătuş mecanic la Combinatul de Azbociment de la Bârseşti. Nu am dus lipsă de bani, dar fiind colectivizare, părinţii mei erau obligaţi ca pe lângă gospodăria proprie, să meargă şi la anumite munci agricole, iar eu fiind cel mai mare am fost principalul lor ajutor.

Am însă şi amintiri foarte frumoase din copilarie când mergeam noaptea la pescuit cu tatăl meu. În jurul nostru, în nopţi răcoroase de vară, cu cerul plin de stele, auzeai foşnetul copacilor în bătaia vântului, clipocitul apei curgătoare şi greierii cântând undeva la mal. Uneori mai auzeai şi câte o pasare care, apoi zbura din copaci deranjată de prezenţa noastră. Asistam la un concert superb în aer liber. Mergeam în cizme prin râu, cu o lampă cu gaz lampant şi pescuiam cu furculiţa (oslea). Fiecare mişcare a mea prin apă simţeam că avea să deranjeze o armonie deja stabilită.

O altă amintire frumoasă o am de când mergeam cu bunicul meu Mihaiţă cu vacile la păscut. Se făcea cu rândul în sat. Era o plăcere să alerg în dumbravă, să-mi construiesc diverse unelte din beţe şi-mi plăcea nespus de mult să-i ascult poveştile bunicului din timpul războiului, căci luptase pe front, până dincolo de Praga.

Acum am o familie fericită şi împlinită. M-am căsătorit în 1992. Soţia mea Angela-Daniela, Dănuţa cum îi spun eu, a absolvit în 1991 facultatea de chimie organica şi a primit repartiţie la fabrica de medicamente Sicomed, actualmente Zentiva, companie parte a grupului Sanofi-Avensis şi acum, după 20 de a ani este Manager  Resurse Umane.

A fost greu pentru noi la început, apoi uşor-uşor lucrurile s-au îndreptat. Dani, băiatul nostru s-a născut în 1995 şi peste câţiva ani am descoperit, cu mare bucurie că este pasionat de matematică, fizică şi informatică.

Aşchia nu sare departe de trunchi…

La educaţia şi pregătirea lui Dani a contat foarte mult faptul că noi i-am fost mereu alături iar el ne-a răsplătit cu numeroase premii obţinute la diverse concursuri naţionale şi internaţionale. A fost tot timpul cu un an înainte. În clasa a III-a obţinea locul I la clasa a IV-a, pe Bucureşti, în clasa a IV-a era calificat la câteva olimpiade de clasa a V-a, în numele şcolii 146 (I.Gh. Duca), unde lua numai locul I. Dimineaţa mergea la doamna învăţătoare şi după amiaza mergea la clasa a V-a, dădea tezele la matematica şi lua numai 10. A obţinut foarte multe premii întâi. În clasa a V-a, sfătuit de mine, a descoperit că anumite probleme de matematică se pot rezolva cu ajutorul informaticii. În mai puţin de o jumătate de an lua locul III pe ţarăla Olimpiada Natională de Informatică. Până în clasa a VII-a a continuat să meargă la diverse concursuri interjudetene şi nationale de matematică, fizică şi informatică, de unde s-a întors cu numeroase premii, cele mai multe fiind I. În clasa a VII-a a obţinut performanţa de a fi prezent la toate cele 3 Olimpiade Naţionale şi la fiecare a obţinut prima menţiune. Începând cu clasa a VIII-a, Dani a trecut la învăţământul privat, mai exact la International Computer High School Bucharest – ICHB, unde directorul l-a sfătuit că ar obţine rezultate mai importante dacă s-ar concentra pe o singură disciplină; aşa că şi-a ales informatica. În anul următor – 2010, în primăvară, băiatul meu ajungea la două olimpiade naţionale, însă performanţa pe plan internaţional avea să se realizeze la informatică, unde numele Daniel Posdărăscu era alături de cel al României. La sfârşitul anului trecut, a obţinut locul I şi, evident, medalia de aur, la Balcaniada de Informatică pentru Juniori din Bulgaria. Performanţele au continuat şi anul acesta, pentru că Dani s-a întors de la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară din Yackuţia, Rusia cu o medalie de aur, iar de la la Balcaniada de Informatică pentru Seniori cu o medalie de argint. Din aceste motive, în acesta vară, presa din România l-a numit Daniel, un copil de aur!.

Dani are şi alte pasiuni. În timpul liber, joacă fotbal ca toţi băieţii iar de trei ani urmează o şcoală de teatru care l-a schimbat foarte mult, evoluând cu succes, pe scena Teatrului de pe Lipscani, în diverse piese de teatru de autori celebri: Shakespeare, Moliere sau Goldoni.

Privind în urmă eşti mulţumit de drumul tău?

 Sunt foarte multumit cu ce am realizat. Singurul lucru care mă nemultumeşte e că anumite probleme de sănătate m-au făcut oarecum să încetinesc ritmul şi să privesc cu alţi ochi viaţa. În fond realizarea oricărui vis necesită sacrificiu. Visul meu de a cunoaşte cât mai mult, de a ştii totul, m-a făcut mai târziu să plătesc oarecum cu sănătatea, dar parcă tot fericit şi sănătos în suflet eşti când ştii, când ai cunoştinţe. Fiul meu mă porecleşte ,,Wikipedia’’.

Sunt foarte mulţumit să pot conduce colective de cercetare. Am fost manager de proiect, responsabil de proiectarea şi implementarea sistemului de BMS (Building Management System), sistem de control inteligent  al diverselor instalaţii şi echipamente ale unor cladiri de birouri din ansamblul Semănătoarea. La facultate fac cercetare împreuna cu alţi colegi în Laboratorul de Ştiinţe şi Tehnologii Inovative Integrate la a cărui naştere am contribuit şi eu.

Cum ai ajuns să faci şi asta?

Unii studenţi nu te uită. Au terminat facultatea, au ajuns directori de firme. Au fost implicati în proiecte mai mari. Sunt mult mai dinamici decât noi. Când s-a pus problema de Building Management System, însemnând foarte multă informatică, electronică şi automatică,  şi-au adus aminte de mine şi m-au chemat să fiu parte din acel proiect. Din păcate acum proiectul s-a oprit, ca multe alte proiecte imobiliare.

Apropo, ai întâlnit în activitatea ta de cadru didactic studenţi asemeni ţie?

Da, am întâlnit. M-am bucurat foarte mult şi le-am acordat tot sprijinul meu. Eu nu m-am bucurat de acest lucru în primii ani dupa Revoluţie, nici la institutul de cercetări şi nici la Politehnică. Sunt foarte bucuros ca peste ani să primesc mesaje de mulţumire din parte lor. Un profesor bun nu se uită niciodată. Nici eu nu i-am uitat pe profesorii mei şi acum mi-a venit rândul. Am învăţat că în viaţă binele pe care îl faci odată se întoarce cândva.

Ne apropiem de finalul interviului nostru. Spune-mi dacă azi eşti integrat cu totul în viaţa de bucureştean şi cum priveşti spre locurile  natale.

 Acum da, sunt integrat în viaţa de aici, dar sufletul meu şi inima rămân în satul meu. Din păcate locuitorii satului Brădiceni nici nu ştiu cât de mult îi iubesc, chiar dacă nu am  mai ajuns prin sat, din diverse cauze. De câte ori mă duc acolo sunt primit extraordinar de bine, pentru că eu eram un motiv de faimă a lor în judeţ. Mi se spunea Genel. Eugen sunt pentru voi, colegii mei, dar în satul meu eram Genel. Ei ştiau că scriu poezie, recitam la Căminul cultural, ştiau că sunt foarte bun la matematică, sunt foarte iubit acolo, am fost mândria lor. Din pacate nu am mai ajuns demult acolo, aşa au fost vremurile…

Hai să încheiem într-o notă optimistă. Îţi mulţumesc că într-un final ai acceptat să facem acest interviu şi te rog să adresezi un gând luminos tuturor acelora care ne vor citi.

 Îţi mulţumesc şi eu la rândul meu pentru acest interviu. Ţi-l promisesem de acum un an şi iată că m-am ţinut de cuvânt.

Mai întâi aş dori să urez tuturor cititorilor tăi multă sănătate, fericire şi numeroase succese pe plan profesional în ciuda actualelor vremuri de criză. Să fie optimişti şi să lupte. Viaţa e aşa de frumoasă ca merită să lupti pentru fiecare clipă a ei. Expresia de la inceputul anilor ’90 ,,dacă vrei, poţi!’’ să ştiţi că e încă valabilă. O vorbă din popor spune că „nu banul ne face pe noi, ci noi îl facem pe el!…”.  Să nu uităm că adevărata noastră bogăţie nu este cea materială, ci cea spirituală cu care putem păşi în eternitate… şi, apoi … binele pe care îl faci odată se va întoarce cândva …

Aş dori ca tinerii din ziua de azi să fie mai mult aplecaţi către învăţătură chiar dacă tentaţiile sunt mai mari prin aparitia şi evoluţia atât de rapidă a calculatoarelor. Să înveţe permanent pentru că ce e nou astăzi e vechi mâine. Nici lumea şi nici viaţa nu aşteaptă. Important este să ai un vis şi apoi să crezi în visul tău. Mai devreme sau mai tărziu, să fie convinşi ca va veni şi răsplata credinţei lor.

Steaua lui Costică Donose, supranumit ,,Pele al Craiovei’’ a strălucit puternic pe cerul fotbalului românesc, reuşind să atingă rezultate remarcabile:

• - 2 titluri de campion cu Universitatea Craiova-1979/1980 – 1980/1981,
• - 4 cupe ale României cu Universitatea Craiova: 1977, 1978, 1981, 1983,
• - 1 cupă a României cu Chimia Râmnicu Vâlcea în anul 1973,
• - 396 meciuri în prima divizie, cu 60 goluri  marcate,
• - 26 partide în Cupele Europene.

 Interviul cu mijlocaşul Universităţii Craiova- Costică Donose a fost realizat în vara aceasta. La începutul toamnei, cea care i-a stat alături la bine şi la greu, soţia domiei sale –Lileta Donose  a plecat spre o lume mai dreaptă.

 Redau în continuare discuţia noastă exact aşa cum a fost, alături de mulţumirile mele speciale adresate domnului Costică Donose pentu că într-un  moment greu a găsit timp pentru acest interviu.

-De unde veniţi domnule Donose?

-Sunt născut la Tecuci, dar prin prisma serviciului tatălui meu, care a fost ofiţer de armată, s-a întamplat să ajung la Craiova.

 -Asta când se întâmpla?

Când aveam doar 3 ani, aşa că mă pot considera oltean.

-Şi în fotbal cum aţi ajuns?

 -Am ajuns întâmplător. Am făcut parte din prima promoţie de copii şi juniori înfinţată în România, la Universitatea Craiova. S-a făcut un campionat interşcolar pentru şcolile generale, unde am participat şi eu, cu şcoala generală nr.2, unde eram elev. Am fost selecţionat pentru Centrul de copii şi juniori, adică pentru Centrul de pitici, cum i se spunea pe vremea aceea.

 -Ce vârstă aveaţi când aţi fost selecţionat?

 Aveam 12 ani neîmpliniţi, iar la 17 ani neîmpliniţi, am debutat în divizia A la Universitatea Craiova, în prima etapă a returului Campionatului 1968/1969.

-Ce antrenori v-au deschis drumurile?

 Primul meu antrenor, care m-a selecţionat la copii şi juniori, a fost Gheorghe Scăeşteanu, unul dintre cei mai buni antrenori de copii şi juniori. Au mai fost şi alţii, Lae Opriş, Bichi Mitrăchescu, care acum au o vârstă, sau nu mai sunt printre noi, dar pe mine Gheorghe Scăeşteanu m-a descoperit. Mie-mi plăcea foarte mult fotbalul şi el a intuit că am înclinaţii şi talent, m-a promovat şi dovadă că nu a greşit a fost faptul că din generaţia de atunci eu am ajuns cel mai sus. Colegii mei de la copii şi juniori au jucat şi ei fotbal, dar la un nivel mai mic. Aşa se întâmplă  şi în şcolile de fotbal de acum, nu toţi reuşesc.

 -Cine v-a promovat în divizia A?

 Am fost promovat de antrenorul Ştefan Coidum. M-a luat de la echipa de juniori şi m-a dus direct la echipa mare. Pe atunci era şi Campionatul de Tineret rezervă, dar eu am sărit peste acela, nu ştiu de ce, probabil datorită talentului intuit de antrenorii mei de atunci.

FOTO: Componetii liniei de mijloc ai Craiovei Maxima: Beldeanu, Donose, Balaci, Ticleanu

La Craiova am continuat să joc până la 20 de ani, când a trebuit să plec în armată, la Râmnicu-Vâlcea. Chimia Râmnicu-Vâlcea era atunci în divizia B şi îl avea preşedinte pe Mitică Dragomir. În 1973 am reuşit sâ câştigăm Cupa României cu Chimia Râmnicu-Vâlcea.   După efectuarea stagiului militar am revenit laCraiova, pentru că eu eram împrumutat în acea perioadă.

-Cariera de fotbalist, o datoraţi părinţilor dumneavoastră?

 Nici pomeneală. Sigur, părinţii mei -Victoria  şi Constantin Donose- mi-au dat viaţă şi pot spune că le datorez totul, dar cu fotbalul e o altă discuţie. Mă trag dintr-o familie modestă. Tata a fost ofiţer şi  mama casnică. Am şi două surori – Lina şi Dorina, toţi născuţi la diferenţă de câte doi ani între noi. Eu sunt mijlociul. Surorile mele amândouă au făcut gimnastică, iar Lina a fost chiar profesoară de sport şi s-a pensionat de curând.

E o poveste frumoasă cum au ajuns să afle părinţii mei că eu sunt fotbalist. Aveam 12-13 ani şi tot plecam de acasă să joc fotbal. Prin ploi, prin zăpezi nu lipseam niciodată de la antrenamente. Părinţii îmi spuneau  mereu că i-am înebunit cu cu fotbalul meu. Am debutat în prima divizie, la 17 ani, într-un meci la Cluj, cu Universitatea, terminat cu scorul 1-1. În scurt timp am jucat un al doilea meci, cu Rapid la Bucureşti, pe Republicii, meci care a fost si televizat. Era într-o duminică, atunci se jucau meciurile doar duminica, nu cum se joacă acum în toate zilele săptămânii şi părinţii mei erau acasă. Când crainicul a anunţat echipa, mama i-a spus tatei ,,măi Constantine ăsta nu e băiatul nostru?, iar tata i-a răspuns ,,Ce caută măgarul ăsta pe acolo?’’

 -Unde v-au văzut, pe bancă?

 Nu, pe teren, eram titular.

-Cum de nu aflaseră părinţii de o aşa ispravă?

Păi ei ştiau că sunt plecat cu fotbalul, că atunci nu se făceau cantonamente de 7 zile ca acum. Nu erau bani să cheltuim pe mâncare şi pe dormit în hoteluri de lux, cum se practică acum. Mâncam pe la cantine şi dormeam pe la internate. Plecasem cu o zi înainte şi ei credeau că sunt pe la antrenamente. Când am revenit acasa m-au luat la întrebări că de ce nu le-am spus şi lor.

-Dar faptul că la 17 ani ajunseserăţi titular la o echipă atât de importantă, nu era un motiv de mândrie?

După acel meci televizat a început lumea să-l întrebe pe tata, dacă sunt băiatul lui şi sigur că atunci titularizarea mea a ajuns un motiv de mândrie şi pentru ai mei.

-Povestiţi-mi vă rog cum a fost sa jucaţi la Universitatea Craiova- cea mai iubită echipă din toate timpurile?           

De la 12 ani până la 30  de ani, cu o singură întrerupere de un an jumătate, perioada armatei despre care v-am vorbit, am ajuns să joc aproape 400 de meciuri la Craiova, având cele mai mari satisfacţii în plan fotbalistic, reuşind performanţe pe care nu le mai atinsese nicio altă echipă românească din acea perioadă. Cea mai mare reuşită a noastră rămâne calificarea Universităţii în semifinalele Cupei UEFA.

Este greu să exprimi în cuvinte momentele fantastice pe care le-am trăit cu Universitatea Craiova. Ca să înţelegi trebuie să fi simţit pe piele ta acele momente. A fost ceva de vis. Chiar dacă nu erau banii de astăzi din fotbal, dar euforia şi dragostea spectatorilor faţă de tine şi de echipa favorită, cântăreau mult mai mult. Cu toate că nu erau bani, erau rezultate poate mai bune ca acum, sigur mai bune ca acum, având în vedere că echipa Craiovei a ajuns în semifinala  Cupei U.E.F.A., Steaua a câştigat în anul următor în Cupa Campionilor, iar acum, cu toţi banii care se investesc, nu mai ajung nici în turul II sau III în cupa UEFA. Nu mai sunt nici fotbaliştii care erau. Înainte se mai juca fotbalul şi de plăcere. Acum toată lumea întreabă ,,Cât îmi dai? Ce-mi dai?’’. Se vehiculează sume de milioane de euro şi cu toate acestea rezultatele nu apar. Pe fotbaliştii de azi nu-i mai interesează numele lor, orgoliul lor, oraşul, echipa pentru care joci, să o îndrăgeşti să o iubeşti. Asta e viaţa, anii au trecut, lumea s-a schimbat, unii au evoluat alţii nu….

 -Ce s-a întâmplat dupa ce aţi plecat de la Universitatea ?

 La Craiova intervenise întinerirea. Apăruseră Săndoi, Adrian Popescu şi Bîcu dar din păcate rezultatele nu au mai fost ca pe vremea noastră. Eu am mai jucat aproape doi ani la FC OLT cu Balaci şi Crişan.

După ce m-am retras din fotbal am devenit antrenor, dar la echipe mai mici la  I.O.B. Balş,  la Severin cu Ilie Balaci, el principal eu secund, la Petrolul Stoina, în divizia C, cu care am promovat în B,  la  C.F.R. Craiova, la SENACO Novaci. Acum, ajungând la o vârstă mai înaintată zic eu, am aproape 60 de ani, m-am retras şi m-am dedicat exclusiv meseriei de economist, fiindcă eu am şi o vechime de 39 de ani, din care 4 ani am lucrat ca economist. Eu pe unde am fost ca antrenor am căutat să-mi profesez şi meseria mea de economist. Actualmente sunt Manager securitate la Compania de apă din Craiova şi mă ocup şi de echipa de fotbal a Companiei de Apă.

FOTO: Scoala de fotbal Costică Donose

Din 2001 în Craiova functionează o şcoală de fotbal care-mi poartă numele, de care se ocupă fiul meu Alin, care acum este  şi şeful Centrului de Juniori Republicani al echipei de Liga a – II – a, Gaz Metan Severin.

FOTO: Alin Donose

-Fiindcă veni vorba, vă rog să-mi vorbiţi despre familia dumneavoastră.

Am o familie frumoasă. Soţia mea Lileta e olteancă, avem un băiat Alin născut la Vâlcea, care e la casa lui. Avem şi un nepoţel-Antonie Mateo- de 3 ani jumătate.

FOTO: Lileta, Mateo si Costica Donose

  -Ce părere aveţi despre situaţia creată acum la Universitatea?

 Am mai dat nişte scurte interviuri, în care am vorbit tot timpul frumos despre echipa mea de suflet. Orice s-ar întîmpla Craiova rămâne echipa mea de suflet, pentru că aici am deschis ochii, aici am făcut o facultate, aici în oraşul ăsta trăiesc. Eu zic că la Craiova s-a încercat să se facă lucruri frumoase şi bune, până la un moment dat când patronul echipei, Adrian Mititelu, a greşit şi asta i-a fost fatal. A greşit spun eu, pentru că nu a căutat să se informeze cu nimic de la nimeni. A făcut totul numai de capul lui. Eu care am jucat 20 şi ceva de ani de fotbal de performanţă şi am aproape 400 de meciuri în Divizia A, nu le ştiu pe toate. De unde era să le ştie el care nu vine din fotbal? Nu a întrebat pe nimeni, nimic. Putea să ceară măcar un sfat prietenesc, nu neapărat contra cost: ,,E bine să-l vând, sau să-l cumpăr pe ăla?’’. Nu pe mine, sau colegi de ai mei, trebuia să-i întrebe ci pe cei din anturajul dumnealui, dar nu a întrebat pe nimeni. Pentru asta a plătit cu vârf şi îndesat şi pe lângă faptul că a plătit, noi, lumea, oraşul avem de suferit. Spectatorii sunt acum împărţiţi, unii sunt cu el, alţii împotriva lui. Problema e  că trebuie făcut ceva ca să aducem echipa acolo unde îi e locul. Craiova este cea mai echipa iubită echipă din Romania şi va trebui să o aducem acolo unde merită.

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L.Caragiale, în 1975-clasa profesorului Octavian Cotescu, cu media 10, urcă pe scenele unor prestigioase teatre din ţară, susţine numeroase turnee în ţări din lumea întreagă, regizează piese de teatru, pictează, caricaturizează viaţa şi mai nou  face şi film.

Acesta este Horaţiu Mălăele, un artist complet şi complex, un titan al scenei româneşti.

Îi rostesc numele cu admiraţie şi mândrie. Admiraţie pentru tot ce reprezintă şi mândrie pentru că genialul Horaţiu Mălăele e gorjean.

 - Există şi nu există, din păcate. Dorinţa mea e, ca de câte ori pot, să vin la Târgu Jiu; dar viaţa a făcut în aşa fel încât să mă întorc acolo foarte rar şi, uneori, inexplicabil. Am avut expoziţii de caricatură, grafică şi chiar pictură, pe care, le-am plimbat în ţară şi de foarte multe ori în străinătate: Los Angeles, Buenos Aires, Paris sau Londra, dar niciodată Târgu Jiu. Mi-aş fi dorit să fi fost invitat în „Târgu Jiul meu natal şi nostalgic” de care vorbiţi, mai des. Acum sper ca lucrurile să se fi schimbat. Sunt mulţi gospodari la primărie, care vor să facă treabă şi care ar putea ţine deschisă poarta culturii.

- Păstrez legătura cu foarte mulţi colegi şi merg cu mare drag la întâlnirile cu ei. Viaţa la liceu a fost fantastică. Atunci m-am născut. Acceptând sau refuzând propunerile învăţătorilor mei. Refuzul ăsta a fost consemnat şi în exmatriculările mele, extrem de multe şi bine numărate. A fost uimitor pentru că aici am întâlnit oameni noi, pentru că am avut şi profesori buni, profesori deştepţi, pentru că am avut şi profesori mai puţin deştepţi, pentru că n-am avut profesori, avându-i. Atunci mi-am dat seama că rostul meu s-ar putea să nu fie într-un sistem impus, într-un sistem cartezian, într-un sistem al umilinţei, cum încă se mai practica în momentul acela, ci alături sau aiurea. A fost momentul revelaţiei, al naşterii mele. Aşa cum spuneam mai la deal, în sistemul ăsta existau, totuşi, nişte oameni care vedeau altfel viaţa, nişte oameni mândri, nişte oameni deştepti, nişte oameni curaţi. Unul dintre ei a fost şi este diriginta mea, Doamna Felicia Iliescu, pe care am să o pomenesc de câte ori va fi cazul, pentru că niciodată, în acel sistem uleios, greoi şi de multe ori imposibil, nu aş fi putut înota fără ajutorul acestei femei. Ea fost zâna mea bună şi omul care a bănuit că aş putea face altceva decât doreau, cu ajutorul unui rigid-program pedagogic, ceilalţi profesori de la mine.

 - Enorm de multă muncă. Numai un om naiv, un om, iertaţi-mă, prost, poate să minimalizeze meseria de actor. Foarte puţină lume ştie cât se lucrează pentru a scoate la lumină un spectacol, cât de mult munceşte o trupă, înţelegând efortul conjugat al tuturor departamentelor sincretice care compun un spectacol: actori, lumini, coregrafie, muzică, costume, decor, etc…

Deşi foarte tânăr, cred că pot să spun asta, la 26 de ani, Andrei Novac este membru al Uniunii Scriitorilor din România si are deja cinci volume de poezii publicate :

-Poezii, Editura Newvest,  Tg-Jiu, 2000;

-Miez de talpă, Editura Eurostampa, 2003, Timişoara;

-A nouăsprezecea inimă de înger, Editura Eurostampa, 2003, Timişoara(volum dedicat lui Nichita Stănescu;

-Vârsta sării, Editura Muzeul Literaturii Române Bucureşti 2006;

-Locul în care întorc tramvaiele, Editura Timpul, Iaşi 2008 )

In anul 2005  Andrei e prezent, în antologia ,,Ultima generaţie, primul val”, Editura Muzeul Literaturii Române Bucureşti.

Grupaje de versuri apar în mai multe publicaţii: Convorbiri literare, Gorjul literar, Rostirea Românească, Foaie de Latinitate, Caietele Columna, Scrisul Românesc, Luceafărul, Ramuri, Mozaicul, Unu, Paradigma XXI, Oglinda literară, Revista Poezia, Luceafărul de dimineaţă şi pe site-ul agonia.ro.

-De când eşti membru al Uniunii Scriitorilor şi ce condiţii a trebuit să îndeplineşti pentru aceasta?

-Din 2009, de la 25 de ani. Ca să fii membru, după regulile după care am intrat eu, căci între timp s-a schimbat statutul, trebuia să ai 3 cărţi publicate pe aceeaşi specie literară, să ai recenzii ale cărţilor publicate în revistele mari de literatură, să ai 3 recomandări ale unor scriitori consacraţi, să fi publicat în revistele de literatură şi să ai o activitate literară ca să-ţi permită să poţi să te înscrii. Există două comisii, una a filialei la care ţi-ai depus dosarul şi una la Bucureşti. Eu mi-am depus dosarul la filiala Timişoara. Conform statutului nou, ar trebui să fi arondat unei filiale care e cea mai apropiată de domiciliul pe care îl ai în buletin. Sper să pot rămâne la filiala Timişoara, pentru că, teoretic, ar trebui să am  o datorie mai mare, din punct de vedere moral faţă de Timişoara decât faţă de celelalte zone ale ţării, pentru că m-au propus şi m-au susţinut. Pentru mine e foarte important să rămân loial celor care mă sprijină.

-Câţi ani aveai când ai scris prima poezie?

-Aveam 16 ani. Eram în clasa a X-a.

-Aşa deodată?

-Mi-a plăcut literatura. Încercasem de mai multe ori, dar atunci am reuşit să  concretizez ceva în domeniul ăsta. Nu credeam că o să scriu poezie. Tot timpul m-am gândit că, prima dată, am să scriu roman, dar s-a dovedit contrariul. În peisajul literar actual sunt scriitori tineri care au publicat mai întâi proză şi apoi poezie, asta şi din considerentul pentru care toată lumea e sfătuită să scrie roman, pentru că nu s-a mai căutat atât de mult poezia. Astăzi în revistele mari de literatură paginile de poezie sunt mult mai puţine, maxim două la revistele săptămânale, poate mai multe la revistele lunare. Ca o consecinţă, în literatură, proza devine un mod de a te exprima mult mai matur şi mai concret decât în poezie, iar alt mod de a te impune e critica literară, dar eu la 16 ani nu-mi puneam astfel problema. Pur şi simplu am scris.

-Cei din jurul tău, cum au „reacţionat” când au aflat ce preocupări ai?

-Nu i-a interesat neapărat că eu scriu. Acum nu mai e o ,,modă”, nu mai are nici un ,,haz” să fii scriitor. Înainte poate avea ceva farmec, dar acum lumea nu  mai e interesată, deşi termenul ăsta de scriitor, de artist plastic, poate să placă uşor anumitor persoane, să pară interesant şi chiar este, dar nu cred că  mai are acelaşi impact pe care l-ar fi avut în altă etapă.

-Moşteneşti această pasiune de la cineva?

-Mai îndepărtat, a fost George Uscătescu, unul dintre cei mai mari profesori universitari,  pe care i-a avut România, şi care a trăit la Madrid în marea sa parte. A predat la Madrid şi la Sorbona.  A fost profesor de onoare al Universităţii din Roma, Buenos Aires, Moderna Ciudad de Mexico, Strassburg, Florenţa, Genova, Valencia, Veneţia, Trieste, Palermo, Bologna. A fost unul din marii scriitori şi a aşa cum se întâmplă în România, mai degrabă îţi găseşti un spaţiu de exprimare în afară. Aşa se întâmplă şi cu Brâncuşi. Săptămâna asta a  apărut un ghid turistic care includea România şi Bulgaria în care Brâncuşi nu există. Într-adevăr el nu există, nu vine nimeni să-l viziteze, există doar în imaginaţia unora. Brâncuşi are cele mai importante opere ale  sculpturii moderne, că ne place, că nu ne place. Eu, fiind o persoană  mai evlavioasă, poate mi-aş fi dorit ca în astfel de ghiduri pe primul loc să fie Mânăstirile din nordul Moldovei, dar Brâncuşi este cel mai important reper cultural pe care îl are România şi care e supus la o bătaie de joc continuă şi la nivelul judeţului Gorj, unde probabil nu există capacitatea intelectuală, dar şi la nivel naţional unde ar trebui să existe această capacitate măcar la una – două persoane, dacă nu la  mai multe, care să ia atitudine vizavi de ceea ce se întâmplă cu Brâncuşi în România. Nu cred că Brâncuşi a lăsat operele la Tg-Jiu ca să-i facă cineva un serviciu, eventual le-a lăsat, să-i facă României un serviciu şi cei în măsură să le gestioneze, din inconştienţă sau dintr-o incapacitate intelectuală de a înţelege anumite lucruri, care sunt relativ simple pentru oricine are un sistem de valori, nu fac nimic. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu o Antalogie a artei mondiale publicată la editura RAO, prin 2000, în care Brâncuşi nu este nici măcar amintit. Un fapt  care ar trebui să-i pună pe gânduri, pe cei care se ocupă de asta. Coloana Infinitului a ajuns spaţiu de aterizare pentru elicoptere. Dacă ar fi aterizat pentru o intervenţie SMURD aş înţelege, dar nu e cazul, iar Poarta Sărutului a devenit Oficiul de căsătorii civile. Aşa îl înţelegem noi pe Brâncuşi. Ăsta e nivelul şi nu poate fi depăşit. Dacă conştientizezi că te afli în noroi te poţi ridica, dacă nu, te poţi afunda. Noi ne afundăm, dar din păcate îl tragem şi pe Brâncuşi.
Dacă acum 10 ani mi-ar fi spus cineva că ar fi fost bine dacă Brâncuşi ar fi lăsat aceste opere la Paris, mi-ar fi fost necaz, dar acum îmi pare rău că nu le-a lăsat acolo. Sunt un om care-şi iubeşte ţara, care ţine la valorile ei, dar sunt o persoană căreia îi pare rău că oamenii din România îşi bat joc de anumite valori.

-Înţeleg foarte bine ce-mi spui. Majoritatea oamenilor cu care eu realizez interviuri vorbesc despre ce se întâmplă cu operele lăsate de Brâncuşi, dar să revenim la poeziile tale. Care e sursa de inspiraţie?

-Sursa de inspiraţie ar trebui să existe în tot ce ni se întâmplă. Fiecare scrie în măsura în care crede că lucrurile or să conteze la un moment dat. Poate ele n-or să conteze niciodată, dar într-o anumită măsură  poezia şi literatura trebuie să reflecte lumea în care trăieşti, ca ele să rămână şi să aibă vreo importanţă. În măsura în care nu reflectă absolut nimic este greu ca ele să rămână.
Eu scriu despre absolut orice există în cotidian. E adevărat că în timp, am avut mult mai multe teme, despre care acum  nu  mai scriu, pentru că există o elaborare a cărţilor şi aproape fiecare dintre ele a plecat pe o temă anume.

Ca de exemplu volumul ,,A nouăsprezecea inimă de înger” dedicat lui Nichita Stănescu.
„A nouăsprezecea inimă de înger”, pentru că în anul acela se împlineau 19 ani de la moartea lui Nichita. Înainte să apară volumul ăsta i l-am dat să-l citească şi Anghel Dumbrăveanu, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Nichita, care trăieşte la Timişoara regăsit în „Belgradul în 5 prieteni” – Nichita, Adam Puslojici, Srba Ingjatovici –preşedintele Uniunii Scriitorilor din Serbia, Petre Stoica şi Anghel Dumbrăveanu - o carte  fascinantă care a generat un dialog între cele două literaturi, cea sârbă şi cea română.

-Spune-mi ce se întâmplă în poezia contemporană şi dacă Nichita Stănescu reprezintă modelul tău?

-Poeziile mele încearcă să aducă ceva din Nichita Stănescu. Ion Caramitru a spus că ,,Nichita Stănescu e un poet al secolului XXI, care a trăit în secolul XX’’. Poezia lui Nichita Stănescu este cu siguranţă un pilon foarte important în alfabetul literaturii române şi mai ales în alfabetul poeziei, pentru simplul fapt că a revoluţionat limbajul poetic din România şi nu  numai. Aşadar, nu ştiu dacă ar trebui să-i găsim un loc lui Nichita în secolul XX sau XXI,  ci ştiu doar că e un poet important şi, în comparaţie cu ce se întâmplă azi în literatură şi poezie, se vede diferenţa între  Nichita şi generaţia literară actuală,  având un plus şi de valoare şi mai ales de inventivitate. Sunt câţiva poeţi care au revoluţionat limbajul poetic în adevăratul sens al cuvântului. Blaga e un poet foarte mare, chiar genial, dar nu a revoluţionat limbajul poetic. Arghezi a reuşit să revoluţioneze limbajul poetic. Putem să considerăm că Blaga ar fi mai talentat decât Arghezi, pentru că are o poezie pură, clară, sensibilă, dar nu a revoluţionat în nici un fel limbajul poetic. Poezia contemporană este fără îndoială o poezie de valoare şi care are locul ei în literatura română.

-Cum ai ajuns să colaborezi cu radiourile?

-Am intrat într-un radio la 15 ani. Mai întâi Radio Târgu-Jiu şi la Radio Omega. La Timişoara am avut un Radio on-line la care am lucrat 2 ani. Am avut colaborări cu Radio Timişoara,  Radio România-Cultural, Radio România-Actualităţi.  Radioul e ceva special în ceea ce priveşte media. Mie-mi place foarte mult, mă simt atras de 1.000 de ori  mai mult de radio decât de televiziune, mi se pare că e un factor cultural decisiv pentru orice fel de zonă, e fermecător în sine, poate pentru că se bazează mai mult pe voce decât pe aspectul fizic, pentru că există o doză foarte mare de muzică în absolut tot ce se face în radio şi asta m-a atras tot timpul.

-Eşti implicat simultan în mai multe activităţi, îţi rămâne timp suficient pentru scris? Viaţa ta e o poezie?

-Din păcate scriitorii din România nu pot să se compare, de exemplu, cu scriitorii din Germania, unde este un sistem foarte clar si foarte bine creionat, în care oamenii care scriu trăiesc efectiv din asta. În România 80 % din cei care scriu trebuie să se ocupe şi cu altceva, trebuie să facă şi altceva ca să supravieţuiască. Înainte de 1990, nu că aş face o pledoarie pentru acele vremuri, dar revistele aveau alt buget, se câştiga mult mai bine din scris, acum pentru o pagină de poezie primeşti în jur 40 de lei, iar pentru o pagină de critică literară până la 100 de lei, iar banii îi primeşti la sfârşitul anului.
Sistemul de distribuţie al cărţii e şi el foarte prost. Sunt câteva edituri care au o distribuţie destul de bună, dar la tiraje mult mai mici. Totul este explicabil pentru că piaţa are acum o paletă foarte largă şi scriitorii români nu prea apar în librării. Politica editurilor e una comercială, pentru că şi ele trebuie să supravieţuiască. Se poate să se întâlnească şi cazuri în care scriitorii să facă şi ceea ce le place în meseria de zi cu zi, în afara scrisului. Mai sunt şi cazuri fericite când câştigi o bursă de creaţie şi stai 2-3 luni şi  faci numai asta.

-În lecturile tale predomină poeziile? Citeşti doar poezie?

-Nu citesc numai poezie. În măsura în care fac şi critică literară trebuie să citesc mult. Fac recenzii pe care le public în revistele literare Orizont, Luceafărul, Ramuri.

-Deşi eşti foarte tânăr ai realizat multe. Neîmpliniri?

-Îmi pare rău că până acum nu am reuşit să-mi fac o asociaţie culturală prin care să pot să desfăşor anumite activităţi şi pe care să pot să le omologhez. Sunt un om care nu se ocupă prea mult de lucrurile practice, m-a interesat mai mult să pot să duc la capăt anumite proiecte, care datorită situaţiei s-ar putea să dispară. Sunt proiecte la care s-a muncit foarte mult. Exemplu – Festivalul de literatură Valentin Taşcu.

-Unde te vezi peste 5-10 ani?

Nu ştiu. Chiar dacă fac un exerciţiu, nu mă văd.

-Bine, dar care sunt aşteptările tale?

Aştept tot timpul să  fac  foarte multe. Poate sunt persoane care se văd şi peste 100 de ani, eu din punct de vedere ortodox am foarte bine creionate aceste trăiri şi ştiu că există posibilitatea să nu mă văd nici peste două zile. Mi-aş dori ca măcar o parte dintre proiectele pe care le am, să le pot duce la bun sfârşit. Probabil  că fiecare dintre noi ne naştem pentru a realiza ceva în viaţă, nu ne naştem pur şi simplu, avem un ţel şi este important, ca la sfârşitul drumului pe care îl avem de parcurs aici,  măcar să avem impresia că am făcut ce trebuia să facem. Altfel, e foarte greu să ne obişnuim cu ideea că la un moment dat toate au un sfârşit. Asta este probabil cel  mai important lucru pentru un creştin ortodox, să înţeleagă, că în momentul în care toate astea se termină,  relaţia ta cu Dumnezeu devine cea  mai importantă în peisaj. Bineînţeles că poţi ajunge şi la concluzia că n-ai făcut ceea ce trebuia că te-ai irosit în tot felul de evenimente, care nu au nici o importanţă, dar astea ţin de o altă discuţie. Îmi doresc să realizez o serie de proiecte, dar nici nu vreau să-l mânii pe Dumnezeu, aşadar iau lucrurile treptat şi aşa e cel mai bine, să crezi că următoarea zi poate fi şi ultima. E  cel  mai realist posibil. Dacă am fi împăcaţi cu ideea asta  probabil că  am fi  mai fericiţi.
Mi-aş dori să fiu într-un loc frumos şi într-un loc în care să existe perspective ca eu să-mi ating obiectivele pentru care am fost trimis aici pe pământ, pentru care m-am născut, să dau curs unor lucruri cât mai bune şi să fac cât mai puţine greşeli, că de greşit inevitabil greşim toţi. Concret acum am un volum de poezii pregătit, trebuie doar să aleg editura.

-Credinţa joacă un rol important în viaţa ta?

-Şi credinţa e un dar, pe care îl ai sau nu-l ai, îl dobândeşti sau nu-l dobândeşti. Eu sper să am şi acest dar într-o măsură cât de mică. În domeniul ăsta e important.

-Crezi că ai fost trimis aici să scrii poezii?

-Nu ştiu dacă pentru poezie am fost trimis, dar îmi place ce fac şi o fac din suflet. Când am început să scriu, nu m-am gândit că voi face atâtea până la vârsta asta. Nu înseamnă că nu aş vrea să fac mai multe, dar nu mă gândeam niciodată că am să public o carte.

-Cine te-a susţinut în aceşti ani?
-M-au susţinut multe persoane. Eu le-am fost loial 100%. Respectul şi consideraţia rămân, chiar după ce aceste persoane părăsesc această lume. Aş fi nedrept să dau doar câteva nume. Au fost mulţi oameni care m-au susţinut. Fără sprijinul lor azi nu aş fi fost aici, probabil că făceam altceva. Fără sprijin  nu poţi să performezi.

-Îţi doresc să ai succes în tot ce vei întreprinde mai departe. Te rog să încheiem cu un gând bun transmis, gorjenilor de pretutindeni.

-Să îl regăsească pe Dumnezeu, pentru că doar aşa pot să se pună în valoare cu adevărat.

Pentru că acum, la fel ca şi atunci, cunosc foarte puţine despre o personalitate care s-a ridicat de pe meleagurile Gorjului, am provocat-o la o discuţie pe doamna Elena Magheta Chiriţoiu, cea care l-a însoţit prin viaţă pe Mircea Chiriţoiu, până la trecerea extrem de precipitată într-o lume a umbrelor.

R. Pentru cei care, ca şi mine, ştiu foarte puţin despre Mircea Chiriţoiu, vă rog să-i creionaţi un portret care să conţină etapele semnificative din această scurtă viaţă.
-Mircea Chiriţoiu născut în anul 1952 în satul Drăgoieşti, comuna Crasna. Cronologic etapele formării sale au fost acestea:
• Şcoala generală a făcut-o la Turbaţi, Dumbrăveniul de astăzi;
• În 1971 a fost admis la Liceul Militar Dimitrie Cantemir din Breaza, admiterea aceasta constituind motivul părăsirii temporare a locurilor natale;
• 1974, a fost admis la Şcoala militară de Ofiţeri Activi Nicolae Bălcescu Sibiu – Arma Infanterie;
• 1981, a fost admis la Academia Militară;
• În perioada 1984-1989, a fost comandantul a 6.000 de soldaţi care au lucrat la Casa Poporului;
• După revoluţie, a lucrat ca Şef de birou la Arhivele Militare Române pe funcţie de ofiţer de grad I;
• 1988, a absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie Universitatea Bucureşti;
• În 1995, a absolvit un curs postuniversitar în domeniul arhivisticii.

R. În care dintre aceste etape l-aţi cunoscut dumneavoastră?
- Noi ne-am cunoscut în 1981, când el era în stagiul Academiei Militare, fiind locţiitor de comandant la Motru.În iulie 1983 ne-am căsătorit.

R. Ce cărţi a reuşit să publice?
- Din ce-mi spunea Mircea, eu ştiu că el a trebuit să studieze pentru o carte cam 15.000 de pagini, iar ca să poate face toate astea ajunsese să doarmă doar trei ore pe noapte. Anii de studiu în care s-a dedicat exclusiv cărţilor au fost puţini «1990-2000», pentru ceea ce avea de gând să scrie. De la coordonatoarea contractului de carte de la  Librăria Eminescu am aflat că se exprimase de mai multe ori ,,că nu-i ajunge timpul pentru cât mai are de făcut”.
Şi în aceste condiţii a reuşit să aibă numeroase apariţii în revistele Dosarele Istoriei, unde era Consilier redacţional, Magazin istoric, în multe alte publicaţii de specialitate şi a reuşit să publice şi  câteva cărţi:
• Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947: preliminarii militare, consecințe politice / documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu; prefaţă de dr. Florin Constantiniu;
• Agresiunea comunismului în România – Documente din arhivele secrete, vol. I şi II – împreună cu Profesorul Gheorghe Buzatu;
• Între David şi Goliath: România şi Iugoslavia în balanţa războiului rece; Acesta a fost studiul lui de doctorat, al cărui titlu  a fost ,,România şi conflictul sovieto-iugoslav”. Împreună cu  Profesorul Gheorghe Buzatu, coordonatorul lui  de doctorat, care i-a schimbat titlul  iniţial, am reuşit să o publicăm în 2005;
• Stalin: cenzurat, necenzurat  de asemenea, împreună cu Profesorul Gheorghe Buzatu.

R. Prea curând, însă a plecat într-o altă lume…
- Ne-a părăsit rapid, la  47 de ani, când avea toată viaţa înainte, urcând scările din Piaţa Universităţii, din centrul Bucureştiului foarte aproape de locuinţa noastră, a doua zi după lansarea cărţii  Stalin cenzurat / necenzurat.
Era 20 ianuarie 2000, se grăbea foarte tare să meargă la o emisiune televizată să-şi prezinte cartea într-o emisiune cu Ion  Cristoiu, dar din păcate Cristoiu a anunţat pe post doar dispariţia lui.
Eu am zis că  o cauză a dispariţiei lui a fost şi durerea fără margini pricinuită de decesul mamei lui, care se produsese cu doar 20 de zile înainte, ca şi dispariţia sorei lui  din urmă cu 7 ani, tot la vârsta de 47 de ani, ca şi soţul meu. La noi veniseră şi vin şi acum la aproape 10 ani de când Mircea nu mai este, fel şi fel de oameni din zona natală  cerându-ne ajutorul, să-i însoţim în câte un spital bucureştean şi tocmai pentru mama şi sora lui, nu s-a putut face nimic.

R. Cum au trecut aceşti aproape 10 ani fără un om despre care se vorbeşte doar de bine şi asta, nu cred, că doar din pricina faptului, că nu mai este?
- De atunci m-am ocupat  să-i păstrez vie memoria, alături de cei doi copii ai noştri care aveau atunci 13 ani băiatul, 15 ani fetiţa, cărora le-am urmărit cu mare grijă activitatea. Sunt foarte mândră că soţul meu mi-a lăsat doi copii ca două flori şi a ştiut să ne pregătească pentru a întâmpina această greutate, în sensul că noi nu l-am putut uita niciodată. Sunt bucuroasă că încet-încet ei îşi găsesc drumul în viaţă. Pentru a continua ceea ce a început tatăl ei pe linie de istorie, fata mea a absolvit Facultatea de Istorie cu nota 10. De fapt, în 2007 a absolvit două facultăţi, ASE-ul şi Istoria. Acum s-a înscris la Masterat – Studii Europene, s-a căsătorit şi o să am un nepoţel, care probabil se va naşte de ziua soţului meu – 7 noiembrie. Băiatul a absolvit anul acesta Facultatea de Sociologie în cadrul Universităţii Bucureşti. Facultatea civilă pe care a absolvit-o tatăl lui avea şi o specializare de Sociologie şi el, deşi era un copil atunci, a auzit şi a mers pe acelaşi drum. Sunt foarte mulţumită că nu l-au uitat pe tatăl lor.

De asemenea, eu am căutat să-i menţin vie memoria şi în locurile în care s-a născut. Am iniţiat împreună cu Consiliul Judeţean şi autorităţile locale din Comuna Crasna un proiect cu privire la amplasarea unui bust care a fost lucrat la Centrul de Civilizaţie Europeană din Iaşi  sub îndrumarea domnului profesor Gheorghe Buzatu, care mi-a fost tot timpul aproape.
Pe lângă profesorul Gheorghe Buzatu, un alt mare istoric care nu l-a uitat, a fost Academicianul Florin Constantiniu, unul dintre cei mai importanţi istorici ai zilelor noastre, care ne-a stat de asemenea aproape.
Datorită acestor oameni care nu l-au uitat pe Mircea Chiriţoiu, eu am fost invitată la foarte multe întâlniri, unde mi-au fost decernate diplome post-mortem.
Amplasarea monumentului în satul natal Drăgoieşti din Comuna Crasna, am făcut-o în 2004. De proiect s-a ocupat Domnul Arhitect Iulian Cămui, din partea  Consiliului Judeţean Gorj, dar am primit şi tot sprijinul autorităţilor locale, al Domnului Primar Aurel Vamvu. Cu ocazia amplasării monumentului au fost prezenţi mulţi cunoscuţi şi foarte  multe personalităţi, chiar şi primarul oraşului Târgu-Jiu. Atunci i s-a acordat şi titlul de cetăţean de onoare post-mortem al comunei Crasna.

Lucrul cel  mai interesant este că eu pot să merg în locul lui de naştere să-mi adun gândurile, să-mi aduc aminte de anii pe care noi îi petreceam acolo împreună şi simt nevoia  să merg lunar în aceste locuri în care el s-a născut. El era foarte legat de locurile natale şi m-a atras şi pe mine. Eu merg mai rar în locurile mele natale, în judeţul Dâmboviţa, care sunt situate la 30 de km de Bucureşti şi merg mult mai des în Gorj la 350 de km.

R. Ce vă atrage acolo, faptul că de acolo a plecat soţul dumneavoastră, sau zona noastră foarte frumoasă?
- Mă atrage foarte mult faptul că de acolo a plecat soţul meu. Vreau să mai fac câte ceva la căsuţa în care s-a născut el. Aş vrea să fac aici o bibliotecă şi, de asemenea, aş vrea să fac nişte donaţii de carte la Şcolile din Ungureni şi Dumbrăveni. Apoi, având acest monument, m-am simţit datoare să duc din pământul de la mormântul lui de la Ghencea Militar la mormântul părinţilor lui.

R. Vă mulţumesc că aţi acceptat să-mi vorbiţi despre viaţa şi activitatea unui gorjean remarcabil. Chiar dacă nu  mai este, urmele trecerii lui pe acest pământ sunt destul de bine conturate.

Ca să încheiem într-o notă, mai optimistă, vă rog să transmiteţi un gând bun gorjenilor, în mijlocul cărora vă întoarceţi cu mare drag. 
- Vă  mulţumesc dumneavoastră că mi-aţi dat prilejul să aşternem pe hârtie câteva din gândurile mele care mă macină zilnic, că am putut să vă vorbesc despre un om deosebit, un patriot înnăscut, care ar mai fi avut foarte multe de dăruit şi ar fi avut dreptul să şi primească mult mai mult, în această viaţă. Doresc ziarului ,,Viaţa în Gorj” cât mai multe apariţii, iar gorjenilor le doresc multă sănătate, gînduri bune şi speranţă.

S-au născut şi au copilărit în comuna Muşeteşti, satul Larga, dar faima şi renumele fraţilor Voinea – trei băieţi şi două fete – sunt incontestabile de multă vreme,  în tot judeţul şi nu numai.  Fie că şi-au ales să facă o carieră în industrie, stomatologie, farmacie sau învăţământ fiecare dintre ei au lut-o de la zero şi-au ajuns foarte sus.

Vă invit să cunoaştem azi povestea fascinantă a lui Ion Voinea, o personalitate bine conturată, un exemplu de onestitate, dăruire şi tenacitate, autoportret pe care l-a creionat cu migală întreaga viaţă.

- R. Sunteţi foarte bine cunoscut de pe vremea când aţi fost Director la Maşini Unelte, dar vreau să ştiu care a fost drumul dumneavoastră  până aici.

- În 1950 începeam clasele I-IV, la Şcoala Generală din Stănceşti, comuna Muşeteşti, iar următoarele trei clase la Şcoala din Turbaţi- Dumbrăveniul de astăzi, comuna Crasna, fiindcă în Muşeteşti se desfiinţaseră clasele V-VII. Când era vremea bună mergeam pe jos 5 km,  dar am stat multă vreme şi în internat, în casa preotului Dragotă. În aceeaşi situaţie eram mai mulţi copii din Muşeteşti, Drăgoeşti şi Ungureni. În casa lui Miron Constantinescu, persoană foarte importantă pentru zona noastră, ni se pregătea o masă. Copiii din fiecare familie aduceau alimente şi o femeie se oferise să ne gătească tuturor.
Între anii 1955-1958, la 13 ani neâmpliniţi, am mers la profesională, la Uzina Sadu şi am locuit în internatul din incinta uzinei.  Aici am avut norocul să merg la un meseriaş  foarte bun, Nicu  Blideanu,  în Atelierul de precizie, unde se realizau verificatoarele pentru cartuşe. La 13 ani aveam posibilitatea să  le verificăm pe microscop, reuşind să ne familiarizăm cu micronii şi asta a  fost o conjunctură foarte bună pentru mine. Toate acestea le datorez tatălui meu – fost lider de sindicat la Sadu, vreme de 17 ani, cu ajutorul căruia am ajuns în uzină. Tata a susţinut permanent să fie angajaţi în uzină nu doar oameni din Bumbeşti, ci şi alţi oameni necăjiţi din toată poala muntelui Porceni, Sâmbotini, Muşeteşti, Crasna, până la Novaci. De asemenea, tot la insistenţele tatălui meu a fost înfiinţat şi liceul seral.
În uzină era şi fratele meu  mai mare Mihai, care absolvise deja profesionala şi acum urma liceul seral şi lucra aici. El  era în perioada în care acumula foarte mult şi un inginer şef de secţie moldovean  mi-a spus într-o zi: ,,măi, fratele ăsta al tău o să ajungă mare”. A fost într-adevăr  un model, o călăuză şi un exemplu  deosebit de învăţătură şi intelect pentru toţi cei 4 fraţi care-l urmam. După profesională şi  liceul seral din Sadu, vrând parcă să confirme spusele acelui inginer, fratele meu a reuşit să ajungă de la Universitatea Politehnică din Cluj la Universitatea din Dresda, în Germania. Din perioada în care eram amândoi în uzină Mihai era deja muncitor, eu doar la profesională, ţin minte că deşi eram mic, aveam o poftă de mâncare nemaipomenită. Nu mergeam la tatăl meu  să cer bani, deoarece mă întreba ce fac cu banii şi mergeam la fratele meu şi-i ceream 5 lei (cu 5 lei luam de la poarta fabricii un sfert de pâine şi o conservă de carne de porc care era foarte gustoasă). Mihai îmi dădea 20 de lei.

- R. Îi mai cereaţi şi a doua zi?

- Nu, nu îndrăzneam şi în plus, mai aveam încă 15 lei din ziua precedentă.

- R. Să revenim la drumul dumneavoastră.

- La 16 ani am ieşit ajustor de precizie, am lucrat în uzină 4 ani şi în paralel am urmat şi liceul seral. La  20 de ani am fost trimis de către uzină la Politehnica Bucuresti cu bursa de studii de întreprindere.  Când a fost să aleg facultatea, am avut de optat între TCM, Maşinii unelte şi Mecanică fină. Fratele meu m-a sfatuit să nu urmez tot mecanica fină, unde era el student, de teamă că dacă ministerul poate fi cuprins de o criză să nu suferim  amândoi. Însă viaţa a făcut să ne ţină mereu unul lângă altul. După facultate am obţinut repartiţie la Electroputere Craiova unde lucra deja şi fratele meu şi unde  eu am lucrat 4 ani, iar el 7 ani. În Craiova am locuit împreună până s-a căsătorit el. La scurt timp am primit şi eu o locuinţă şi tot aici m-am căsătorit şi eu cu o ardeleancă, a cărei familie se mutase de la Sibiu la Craiova.

- R. Unde aţi continuat?

-  În judeţ se auzise de fraţii Voinea. În 1971 fiind nevoie mare de cadre în judeţ, am fost solicitaţi şi aduşi la industria locală, IRUM-ul de peste pod. Fratele meu a fost numit director şi eu inginer şef  adjunct. Cunoştinţele noastre acumulate la Sadu, în facultate şi la Electroputere s-au dovedit a fi utile şi printr-o dăruire fără rezerve, am contribuit la dezvoltarea întreprinderii. A fost un angajament total din partea noastră, care a coincis şi cu perioada de tinereţe.  Am şi fost răsplătiţi de autorităţi. Salariul nostru a fost dublu faţă de cel de la Electroputere, am primit apartamente vecine, spaţioase şi într-o zonă bună, deşi  nu aveam copii pe atunci.

- R. Ajungem şi la Maşini Unelte – perioada dumneavoastră de referinţă şi sunt pregătită pentru o lecţie de management.

- După o perioadă s-a reorganizat industria locală. Fratele meu a plecat inginer şef la Uzina de Reparaţii Rovinari, eu am mai rămas şi apoi am fost propus în 1976 director la Maşini Unelte, fiind primul angajat. Am fost aici 15 ani director, deşi mi se spunea că nu voi rezista, datorită riscului investiţiilor, care se fac la orice început. Am acţionat însă aşa cum am fost construit, şi nu mi-am făcut probleme că voi fi schimbat. O satisfacţie deosebită, a fost că în toată perioada în care am fost director, salariile şi  încă ceva peste, nu au întârziat niciodată. Toate s-au îmbinat şi nu am avut probleme. Printr-o linie clară, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin priceperea mea am reuşit. Maşinile unelte reclamă o complexitate destul de ridicată, precizie mare şi a fost o piatră de încercare, de a cuprinde ansamblul tuturor problemelor. Deşi aveam sprijinul centralei (director al centralei era un domn din Dobriţa –  Mircea Pupăză), sfaturile ţi le dădeau, dar nu le şi realizau. Aplicarea trebuia să o facem aici. Se dădeau bani în această perioadă pentrut investiţii, dar mulţi directori fugeau de investiţii, fiindcă  trebuia să ai răspundere mare şi reproşuri pe măsură, întrucât nu existau constructori  aşa de puternici, ca să construiască după graficele care, se întocmeau. Eu am riscat. Am fost şi sprijinit şi am înfiinţat Grupul Şcolar Maşini Unelte.  Apoi am solicitat fonduri şi am construit trei  cămine pe care le-am transformat ulterior, făcând grup sanitar în fiecare cameră. A urmat construcţia unui bloc de garsoniere şi cantina de 2.000 de locuri. Am insistat mult pentru  locuinţe obţinând între 800-1000 de locuinţe de la municipiu,  conştient că oamenii trebuie să aibă condiţii. Dădeam locuinţe la tineri fiindcă mi-am dat seama că împreună cu ei trebuie să rezolvăm totul şi oricum nu aveam altă sursă. Media de vârstă a fost în acea perioadă de 25 de ani. Conştient că nu doar cu tinerii voi putea face ce m-am angajat, am început să mă preocup şi de specialişti. Am luat de la Uzina Sadu de la Baza Tubulară şi de la Combinatul de Ciment muncitori, vreo 15, pe care i-am trimis la Electroputere la Şcoala de maiştri. Cu această acţiune mi-am atras critica organelor de partid de atunci şi pe cea a Uzinei Sadu. Am ripostat spunând că  uzina asta  nu este a lui Voinea, şi că  dacă o facem, aşteptăm să şi producă. Ca să producă, nu pot eu acum să fac minunile lumii, să suplinesc toată experienţa cu nişte tineri care abia acum se formau. Aşa mi-am făcut un nucleu. Am continuat apoi cu alţi specialişti – Şandru de la Piteşti, Popeci de la Vâlcea, Moraru şi Chiriac de la Sadu. M-am luptat extraordinar de mult  ca să formez un colectiv care să aibă cât de cât ABC-ul construcţiilor de maşini, căci în maşini unelte nu era nici unul specialist. Am luat-o de la zero, dar am reuşit să facem exporturi masive. Se făceau utilaje cu grad mare de precizie si complexitate, care se puneau pe 20 de vagoane. Am avut foarte  mare curaj, dar şi rezultatele au fost pe măsură. Uzina asta a fost o bijuterie.

- R. După ce s-a încheiat această ,,aventură”, pot să o numesc aşa, cu Maşinile Unelte, cum au rămas relaţiile?

- Deşi am fost aici 15 ani director, după aceea, nu am mai intrat niciodată în Maşini Unelte… Le-am dorit şi le doresc succes, dar nu am mai revenit niciodată, de teama de a nu-mi considera sfaturile inutile.

- R. Unde v-au dus paşii ulterior?

- După ce am plecat de aici, am fost trei ani la Maşini Unelte Bucureşti.

- R. Cum v-aţi decis să faceţi firma dumneavoastră?

- Dacă s-a trecut la o nouă formă de organizare a societăţii, am zis să mă prind şi eu. Copiii mei învăţau bine, dar mi-am pus problema dacă mâine poimâine nu vor avea nevoie de un loc de muncă. La firma Voncomprod care am înfiinţat-o în 1995, iniţial am fost 3 asociaţi. Ulterior drumurile noastre s-au despărţit. Când am pornit afacerea, eu nu am avut nici 15.000 lei şi i-am împrumutat de la fratele meu Ştefan. Am reparat motoare electrice, în colaborare cu ACH-ul. A fost foarte  foarte greu, dar din aproape în aproape ne-am dezvoltat an de an. Am avut numele care m-a ajutat extraordinar de mult, dar prinzându-mă  la lucruri destul de complicate, în care nu aveam experienţă, a trebuit să muncesc, ca să nu dezamăgesc pe cei care mi-au dat acest credit. În prezent avem 32 de angajaţi şi deşi este perioada de criză şi semnalele sunt foarte proaste, încercăm să diversificăm activitatea. Copiii mei au fructificat şansa pe care le-am oferit-o când le-am cedat  câte un spaţiu în această construcţie şi şi-au dezvoltat fiecare propria firmă. Anul trecut au fost premiate toate cele  trei firme ale noastre.

- R. Ce acţiuni şi ce sentimente vă îndeamnă spre locurile natale?

- Iubesc foarte mult locurile natale şi mă simt extraordinar de bine când merg acolo şi o fac destul de des. În plus m-am simţit tot timpul dator să fac ceva pentru consătenii mei. 

Acum preţuiesc aceste locuri mult  mai mult decât o făceam în tinereţe.

Avem câţiva angajaţi în firmele noastre care vin de la Muşeteşti.

Din 1997 am început să mă gândesc la alimentarea cu apă a satului natal. Ideea i-a aparţinut lui Ştefan Bordea, târgujian plecat tot din satul Larga şi unui grup de locuitori, însă eu am realizat-o împreună cu participarea consătenilor. Lucrarea am făcut-o împreună cu ACH-ul pentru care firma mea repara motoare. Mama mea la 82 de ani a făcut mâncarea pentru toţi muncitorii. A fost foarte greu, dar a fost o bucurie foarte  mare, că am dus proiectul până la capăt.

După aceea m-am implicat şi în realizarea alimentării cu apă a celorlalte sate, ale comunei Muşeteşti, prin demararea proiectului de la Sădişoru. Merg la fiecare sfârşit de an la Şcoala Generală din Larga şi duc cadourile de Moş Crăciun. Anul trecut le-am facut holul şcolii cu gresie şi aş vrea să le mai fac şi un grup sanitar. La biserica din satul natal Larga m-am ocupat împreună cu fraţii mei, antrenând şi consătenii şi am refăcut acoperişului din şindrilă şi mai apoi ne-am ocupat de pictură. Mama noastră nu ne spunea direct să preluăm noi operaţiunea, dar spunea, pe ocolite, că oamenii nu se pot organiza şi atunci a trebuit să ne implicăm.

Mai am nişte gânduri  legate de locurile natale, dar toate la timpul lor…

- R. Am descoperit cu bucurie în această discuţie o poveste de viaţă impresionantă. Mulţumesc pentru interviu. Vă rog în final să adresaţi un gând gorjenilor.

- Sănătate şi să nu ne dăm bătuţi de greutăţile, sperăm temporare, pentru că există soluţii pentru a trăi pe aceste meleaguri.