Universitatea Craiova-un grup de nebuni frumosi, foarte ambitiosi!

Aurel Țicleanu a fost unul din componenţii de bază ai Universităţii Craiova în perioada de aur a echipei, culminând cu semifinala Cupei U.E.F.A. din 1983.

Din bogatul palmares amintesc:

  •  două titluri de campion al României;
  • de patru ori câştigător al Cupei României;
  • 324 de meciuri în divizia A;
  •  44 de prezenţe în Naţionala României;
  •  a participat la Campionatul European de fotbal în 1984.

Dincolo de toate aceste date statistice, dincolo de faptul ca interviul readuce în memorie atmosfera fascinantă trăită  fie pe un stadion, fie în faţa televizorului chiar şi alb-negru din acele vremuri, vă invit să desluşim împreună povestea de viaţă a unui mare fotbalist- Aurel Țicleanu.

– Înainte de a ne înscrie pe traseul  Hunedoara – Gorj – Craiova –România  să ne aruncăm o privire înspre rădăcinile dumneavoastră.

– Mama mea –Elena- este din Turcesti – Mateeşti de Vâlcea, o localitate situată de la Milostea spre Berbeşti, iar tatăl meu Aurel Ticleanu era din Crasna, Gorj dar s-a născut la Orhei, în Republica Moldova.

– Cum, aveţi  rădăcini şi în Moldova?

 – Nu, dar pentru că pe bunicul meu îl luaseră prizonier, bunica a plecat, după trupe, însărcinată  cu tata, ca să-i înduplece  şi să-l elibereze pe bunicu. Aşa s-a născut tata în Moldova, partea bună fiind că această întâmplare a reuşit să-i convingă  să-l elibereze pe bunicul. Gestul extrem al bunicii a fost salvator, căci după ce te aresta nu mai era nici o regulă, puteau să te şi omoare. S-au întors toţi trei -bunicii şi tata- la Crasna. Bunicul a fost brigadier silvic la Crasna. În vacanţe eu mergeam cu el şi cu bunica să culegem afine sus pe platou. Mi-aduc aminte cu mare plăcere ce frumos era când în sat se făceau hore, când mergeam la colindat şi primeam colaci şi nuci. Am avut o copilarie frumoasă petrecută atât la Crasna, cât şi la Turceşti la părintii mamei.

– Dar s-a întâmplat să veniţi pe lume  în Hunedoara…

– M-am născut la Teliuc, în judeţul Hunedoara. Aşa cum v-am spus bunicul fiind brigadier silvic, era mai răsărit în sat, aşa că pe tata l-au trimis la Liceul din Novaci, dar tata nu avea nici o treabă cu şcoala, nu-i plăcea să înveţe. Când  s-a deschis Combinatul de la Hunedoara el a fugit acolo. Aici a întâlnit-o pe mama şi s-au căsătorit. La început ne-au dat o cabană la Teliuc unde m-am născut eu şi apoi ne-au dat un apartament în Hunedoara şi acolo am rămas 10 ani. Curios e faptul că am fost coleg de clasa cu  Michael Klein şi ne-am dat sema de asta amândoi, dupa 20 de ani când eram împreună la echipa naţională. Povestindu-ne unul altuia parcursul, am aflat cu surprindere că  amândoi  am făcut Şcoala Generală  numărul 7 şi amândoi am fost în clasa de la C.

– Când au apărut  primele semne că veţi deveni un mare fotbalist?

– Tata m-a dus prima data la o sală de sport, să fac handbal, unde au zis să fac un an de zile gimnastică. După handbal, mi-au dat o minge şi cum eram cam singurul din zonă care avea minge eram băgat în toate combinaţiile, cu băieţii de toate vârstele şi aşa am ajuns şi la piticii Corvinului la nea Mitică Pătraşcu. Când ne-am întalnit acum în Poiana Braşov cu nea Cornel Stroe (preşedintele Universităţii Craiova) mi-a povestit faptul că-i ţinea permanent legătura cu nea Mitică Pătrascu ca să-i spună ce jucători mai descoperea.

– Din câte ştiu eu, de la Hunedoara nu aţi plecat direct la Universitatea Craiova.

 – Ba da, am plecat direct la Craiova, dar nu la Universitatea. La Hunedoara eram într-un un grup de olteni şi tata era naşul lor. Între timp tata făcuse şi şcoala de maiştri  şi  împreună cu tot grupul au hotărât să se mute în Craiova fiindcă li se promiseseră anumite avantaje. Însă când au ajuns la Craiova nu au găsit chiar ce sperau aşa că am rămas la Craiova doar vreo 3 luni şi am venit în Gorj, la Sadu.

– Câţi ani aveaţi atunci?

– 10-11 ani, eram în clasa a IV-a.

– Ce aţi făcut odată ajuns la Sadu?

 – În primul rând am învăţat carte, eram tot timpul preocupat de şcoală. Mama şi tata ţineau foarte mult să învăţ şi eu le-am respectat dorinţa. Am fost premiant tot timpul. În al doilea rând am început să joc şi fotbal la Metalurgistul Sadu, la juniori.

– Liceul?

 – Am fost admis la Liceul Tudor Vladimirescu la Tg Jiu  într-o clasă specială unde am făcut 3 ani.

– La Tudor??? Am citit multe despre dumneavoastră, dar niciodată nu am găsit  un cuvânt despre asta.

            – Am făcut super şcoală la Tudor Vladimirescu. Am avut super profesori. Dirigintele meu a fost domnul profesor de biologie Bobic. Îmi-amintesc cu drag de nea Emil Isac profesorul de matematică. Îi spuneam aşa fiindcă ne simţeam foarte apropiaţi. Dacă mă lăsaţi două trei săptămâni, să mă pregătesc eu predau matematică la clasa a noua şi a zecea. Bine, nu ştiu acum ce s-a mai schimbat în manuale, dar prea multe necunoscute nu pot fi. La fizică l-am avut pe domnul profesor Vasile, iar la chimie pe doamna profesoară Felicia Iliescu. La Limba Română l-am  avut pe domnul profesor Cârstoiu. Acum am fost cu nişte prieteni la o bere şi  am rememorat nu ştiu câte citate de  la Neculce până la Apus de soare.  La orele de franceză ale domnului profesor Găman obligatoriu trebuia să ştim o fabulă de La Fontaine, trebuia să ştim exemple de fabulă cu morala la început, exemple de fabulă cu morala la sfârşit. Eram 41 de copii în clasă şi nu era timp de pierdut, ţi-a pus întrebarea, dacă nu percutai imediat primeai 2,3 sau 4. Îi preţuiesc şi îi admir, pe dascălii mei pentru că au contribuit  la formarea mea. Am fost prima generaţie care a dat treapta a doua şi eu am luat al treilea treapta.

            Îmi pare rău că am mai rămas în legătură cu foarte puţini dintre foştii mei colegi şi că nu am participat la întâlnirile care s-au ţinut la 10, 20  sau 30 de ani.

– Dacă aţi luat treapta al treilea chiar dedicaţi timp şcolii şi atunci de fotbal când vă mai ocupaţi?

– Eram şi în echipa clasei la fotbal şi în clasa a IX-a am jucat o finală pe şcoală, ceea ce era un lucru extraodinar  pentru că noi eram pitici. Începuse să se vorbească de mine şi nea Emil Isac deşi avea nişte copii la tablă, dar nu ştiu cum a rămas cu ochii pe mine şi mi-a spus ,,Ticleanule vezi să nu rămâi cu fotbalul…’’

Si n-a fost chiar rău că aţi rămas. Dar la Universitatea cum aţi ajuns? 

Când s-a făcut liceul la Sadu s-au făcut şi căminele unde au venit cu juniorii si nişte grupe de copii ale Universităţii Craiova cu Iordănescu, cu Scăeşteanu, cu  nea Lae Opriş,  nişte antrenori de legendă ai Universităţii. Am făcut nişte antrenamente împreună şi s-a dus vestea că e unul bun la Sadu şi aşa am ajuns la Universitatea, după primul trimestru din clasa a XI-a, au venit după mine şi m-am transferat la Craiova.

– La ce liceu aţi ajuns în Craiova?

 – La LT 3, lângă Bălcescu. Acum cred că se numeşte Elena Cuza. Am făcut două trimestre la seral fiindcă locurile erau blocate la zi şi din anul IV am revenit la zi.

– Povestiţi-mi de perioada de la Universitatea Craiova.

– La 17 ani am fost la Craiova, am terminat turul de campionat în divizia C, şi încă 2 meciuri, unul la Petroşani şi unul cu FC Argeş  le-am jucat la Tineret. Am aflat mai târziu că am jucat pe fals, că ei vroiau să mă aducă, dar încă mai eram într-un fel de probe. Nea Tică Oţet, Dumnezeu să-l odihnească m-a vrut foarte tare în echipă. Practic iarna am fost cu echipa mare în pregătiri la Braşov. Am stat la Capitol în cantonament, cu Cami (Rodion Cămătaru) în cameră. Piticul Teaşca, Dumnezeu să-l odihnească, era antrenor. Aveam trei antrenamente pe zi. Eu care veneam de la un antrenament pe săptămână de la Sadu, odată ajuns la Braşov, în afara de antrenamentelor doar mâncam şi dormeam.  Nu puteam altfel, dar în primăvara aceea deja am jucat 9 meciuri.  În primul dintre ele l-am schimbat pe nea Nelu Oblemenco, Dumnezeu să-l odihnească. În minutul 85 m-a trimis în teren în locul lui.  Am bătut pe Jiul Petroşani la Bucureşti în Cupa României pe fostul Stadion Republicii. Oblemenco mă aprecia foarte tare, fiind mijlocaş, intram în combinaţii cu el şi tot timpul când se ridica de la masă mie-mi aducea desertul lui ,,Ia puştiule să te faci mare fotbalist”. Când mi-a devenit antrenor Oblemenco m-am simţit foarte bine, ocrotit de la început.

La 17 ani eraţi totuşi un copil. Trecerea de la Metalurgistul Sadu la Universitatea Craiova putea să fie copleşitoare…

– N-a fost uşor la început. Iniţial stăteam la căminele studenţesti, unde am prins şi cutremurul din 1977, jucam table cu Gabi Boldici. Mai târziu am primit un apartament unde mi-am adus şi părinţii, care au primit şi serviciu în Craiova şi uşor, uşor am intrat în normalitate. La 17 ani am debutat în echipa mare a Universităţii si la 19 ani la Naţională.

– Şi aţi acaparat Numărul 5…

– Nu am avut de la început numărul 5 pe tricou.  Era al lui Lucică Strâmbeanu. Eu când am  ajuns la Craiova, am găsit o super linie de mijloc: Donose, Beldeanu, Balaci. Poate cea mai bună linie de mijloc, sau dacă nu cea mai bună, era pe acolo, în primele 3 la bătaie mare şi totuşi m-au adus şi pe mine. Şansa mea a fost şi faptul că Aurică Beldeanu era sau accidentat sau suspendat în meciurile de campionat din ţara şi 6 luni a jucat mai puţin şi aşa am putut eu să joc în locul lui. În meciurile internationale Donose luase cartonaş roşu când era la Vâlcea şi am putut eu aproape un an de zile să cresc. Spre exemplu Adrian Popescu super jucător a debutat la Universitatea Craiova abia la 25 de ani şi la 29 de ani la naţională, pentru că n-avea unde. Eu am avut şansa şi am crescut şi uşor-uşor am putut să ajut şi eu echipa.

Cum apărea Universitatea Craiova în perioada de gorie,  privită din interior?

– Un grup de nebuni frumoşi, foarte ambiţioşi, care nu acceptau să piardă nici măcar la jocurile antrenament. Asta a fost o ambiţie extraordinară a lui Ilie Balaci care era la Naţională, la început doar cu Mitică Marcu, după aceea cu Zoli Crişan şi uşor, uşor am ajuns câte unul, câte unul, până la meciul cu Norvegia, în care eu am dat golul, când ajunsesem la Naţională 14 jucători de la Universitatea. Sigur nu au fost reţinuti toţi pe foaie, eram 7-8 în primul unsprezece, mai erau 2-3 pe banca  de rezervă şi în afara lotului încă 2-3, dar nu puteai să neglijezi lotul acela.

Ne-am înţeles ca fraţii. Chiar şi acum ne vorbim unul altuia cu ,,fratele meu”. Şansa noastra a fost ca am fost de vârste apropiate şi am crescut împreună, din punct de vedere valoric şi uman. Între noi au fost şi  relaţii de rudenie, de naşi sau fini la copii.

Nu pot să nu-mi amintesc că aveam un jurnal în care scriam ce se întâmpla la toate antrenamentele de pe vremea lui Pişti Covaci şi în primul meu an de căsătorie din 365 de zile, am stat în cantonament 324 de zile, dar stadionul arhiplin vibra şi te chema. La un meci din cupele europene noi eram în cantonament la Hotelul Partidului. M-am  trezit dimineaţa, puţin dupa ora 7, în scandările celor care coborau de la gară spre stadion  iar din camera alăturată auzeam nişte zgomote ciudate. M-am ridicat şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Ca să nu-l deranjeze pe Nae Tilihoi care dormea, Petre Purima era în baie şi dăduse drumul la încălzire. Atmosfera acelor ani te făcea să-ţi crească adrenalina. Când intrai pe teren erai gata ca de coridă. Am avut bucuria să fac parte dintr-o generaţie de jucători senzaţionali care îi făceau pe spectatori să vibreze, dar si spectatorii ne transmiteau nouă energie. Stau acum în Ardeal (Braşov) şi mă întâlnesc cu mulţi oameni care atunci erau studenţi şi care-mi spun că nu au pierdut nici un meci de pe vremea aceea. Un prieten medic mi-a povestit nu demult că fiind la un simpozion în Germania, când a spus că e din Craiova i-au spus că ştiau că prin anii ”80 era o echipă frumoasă la Craiova, un altul  care s-a întors din Rusia mi-a spus că a intrat în contact cu nişte persoane care ştiau de Craiova şi care mă plăceau pe mine. Universitatea Craiova a fost un fenomen incredibil la scara naţională. 

– Din păcate putem vorbi frumos doar la trecut despre fenomenul Universitatea. Ce aţi făcut după ce aţi plecat de la Universitatea?

– Am plecat la Sportul Studenţesc unde am jucat încă 4 ani, echipă cu care am avut cele mai bune performanţe din istoria Sportului, locul 2 în campionat şi am mers vreo trei tururi în cupele europene.

După aceea m-a luat nea Duţu Cernaianu în Cipru unde am stat 2 ani.  A urmat o perioadă în care am fost antrenor la UTA Arad. Un fost coleg de al meu, de aici de la Tudor Vladimirescu, Florin Bălan era vicepresedinte la UTA si el m-a adus la UTA, desi trebuia sa plec împreună cu Costică Ştefănescu în Qatar. La UTA  mi s-au dat 3 echipe  Strungul, Vagonul şi UTA să fac una bună, dar să le ţin şi pe celelalte puternice. Am făcut o super echipă, i-am bătut pe Timişoara şi la ei şi la Arad, am bătut pe FC Argeş cu 4-0. M-am dus la Sportul Studenţesc şi l-am rugat pe domnul Mac Popescu -presedintele clubului, că era un meci international în campania din Ungaria, cu Brescia din Italia şi l-am rugat să mă ia pe mine cu UTA. A fost prima data când jucătorii au zburat cu avionul  şi li s-a făcut rău, dar am câştigat turneul. Tot cu UTA i-am bătut pe Rapid cu 3-0 în finală în primul an în care a luat Copos echipa. Toată lumea vorbea extraordinar de echipa pe care o formasem.

 A mai urmat Oţelul Galaţi, Lotul Naţional de Tineret şi apoi m-am îndreptat spre  alte meleaguri: în Cipru  5 ani, în Maroc  5 ani – Ilie Balaci a vorbit pentru mine-, un  an jumătate în Albania, un an jumătate în Arabia Saudită şi 5 ani în Kuwait. În total 18 ani.

– Dar cum comunicaţi cu jucătorii din toate aceste ţări?

– Vorbesc o grămadă de limbi. Am predat fotbal în franceză, engleză, italiană şi în greacă. Franceza o  ştiam, engleza mi-a plăcut. Italiana am învăţat-o uitându-mă doar la canalele de televiziune italiene. Viaţa te obligă! Trebuie să ai comunicare cu jucătorii. Pe vremea comuniştilor noi aveam de cel puţin două ori pe lună deplasări în străinătate, ba la Naţională, ba la Universitatea şi băieţii mă luau pe mine să traduc în momentul în care aveau nevoie să facă anumite cumpărături. N-am avut o problemă în ce priveşte comunicarea, mai greu mi-a fost să găsesc loc de muncă în România. Aş vrea să venim acasă, dar sunt probleme mari în fotbalul românesc. Pentru că am avut  o oferta în Bahrain, care până la urmă nu s-a concretizat, acum stau puţin liniştit, şi după 15 octombrie încerc să-mi caut iarăşi serviciu.

Sunt foarte fericită că am reuşit să facem acest interviu. Şi aşa pe repede înainte, povestea dumneavoastră de viaţă este foarte interesantă şi eu vă mulţumesc că v-aţi făcut timp să mi-o împărtăşiţi. Dacă am început interviul întrebându-vă despre rădăcini, vreau să-l încheiem întrebându-vă despre ramurile din viitor.

– Am 2 copii din prima căsătorie Oana – Cristina de 30 de ani şi Alexandru de 23 de ani, şi acum Teodora – Elena de 10 ani – Elena după numele mamei mele.

Şi eu vă mulţumesc pentru realizarea interviului. Să ştiţi că v-am citit o parte din interviuri. Vă felicit şi vă doresc să puteţi continua.

– Mulţumesc.

Comentarii

comentarii

Related posts

2 Thoughts to “Universitatea Craiova-un grup de nebuni frumosi, foarte ambitiosi!”

  1. Ce mica e lumea ! Crasna ?!

  2. Denisuu

    http://www.youtube.com/watch?v=D1x7plpBWnY share daca crezi in iubirea alb-albastra 

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.