Daca nu ai satisfactia unui campionat, a unei cupe, sau nu joci in echipa nationala, degeaba ai trecut prin fotbal!

Aurică Beldeanu a fost unul din oamenii de bază ai celui mai titrat  unsprezece al  Universităţii Craiova, din perioada de aur a acesteia.

Cifrele carierei de jucător sunt următoarele:

  • 353 evoluţii în Divizia A şi 44 goluri marcate,

  • Două titluri de campion,

  • De 4 ori câştigător al Cupei Romaniei,

  • 28 de jocuri în Cupele europene şi 5 goluri marcate,

  • 19 meciuri jucate la echipa naţională.

Vă invit să urmărim împreună povestea vieţii unui mare fotbalist.

– De unde veniti?

– M-am născut în satul Fundeni, comuna Dobroesti, lângă Bucureşti, unde acum e spitalul Fundeni, dar am copilărit în Colentina.

– Cum aţi ajuns în fotbalul de performanţă?

– Fotbalul mi-a plăcut de mic, băteam mingea pe maidan de dimineaţa până seara, dar la un club organizat am ajuns în 1965, când am aflat din ziarul ,,Sportul popular” de o selecţie. Ne-am sfătuit între noi copii la şcoală şi  6-8 dintre noi ne-am hotărât să ne încercăm norocul. Dintre toţi am fost selectaţi doar doi, un coleg, – Blejan  şi cu mine.  Pe parcurs el a renuntat, nu a mai apărut la antrenamente. Eu am continuat, pentru ca vroiam să ajung fotbalist.

Am avut de antrenori de elită la vremea respectivă, mă gândesc la un  Ioan Kluge, la un Nicolae Gorgorin, care m-au pregătit de la 14 ani. Dupa 3 ani, de activitate la Progresul, la copii şi juniori, adică la 17 ani, am debutat în Divizia A.

– O performanţă remarcabilă, să ajungi la 17 ani în Divizia A.

– Pe atunci era o plăcere, o satisfacţie extraordinară să joci în faţa a 50.000 de spectatori împotriva unor echipe bucureştene  de renume cum erau Steaua, Rapid sau Dinamo. Pe Stadionul 23 August veneau 50-60.000 de spectatori. Eu aşa am debutat, în noiembrie 1968 contra echipei Dinamo, în faţa a 50.000 de spectatori. Azi, mulţi se gândesc numai la bani. Aştia sunt tinerii de azi. Eu consider că dacă joci fotbal şi nu ai satisfacţia unui campionat, a unei cupe, sau să joci în echipa naţională, degeaba ai trecut prin fotbal.

– De la  Progresul aţi plecat la Craiova?

– Nu. În 1972 Progresul a căzut în divizia B. Considerând că valoarea mea era de divizia A, am mers la Reşita, o echipă nou promovată.

– Cum v-aţi adaptat  la plecarea din Bucureşti într-un oraş de provincie?

– Prima impresie când am ajuns în Reşiţa şi am văzut funicularele trecând pe deasupra noastră, am zis că ăsta e sfârşitul lumii, dar deşi aşteptările păreau departe de speranţele cu care venisem, m-am adaptat repede la noile condiţii şi cei 4 ani de zile, cât am rămas la Reşiţa îmi place să-i consider  4 ani lumină. Am avut aici tot ce mi-am dorit, aşa încât nu mai vroiam să ajung la Bucureşti când trebuia să merg la de lotul de tineret, sau la lotul olimpic. Îmi făcusem prieteni şi abia aşteptam să mă întorc la Reşita. Am cunoscut aici nişte oameni deosebiţi,  care ne împlineau toate capriciile.

– Şi totuşi aţi plecat de la Reşiţa. 

– Când s-a pus problema să plec de la Reşiţa, trebuia să merg la Dinamo, însă mie nu mi-a plăcut disciplina. Plecasem cu ideea preconcepută că acolo era ca la armată. Eu eram mai boem, mai visător şi sunt că nu am murit…

– Cine v-a adus la Craiova?

– La Craiova, am fost adus de Corneliu Andrei Stroe, preşedintele clubului.

– Câţi ani aveaţi în acel moment?

– Aveam 25 de ani.

– Eraţi déjà mijlocaş?

– Da, eram mijlocaş, aşa cum jucasem şi înainte, deşi nu mi-ar fi fost greu să mă adaptez oricărei alte poziţii: fundaş central, libero, suplineam oriunde era nevoie, căci fără falsă modestie, eu am gândit întotdeauna jocul. Te naşti cu acest talent, cu niste instincte pe care le perfecţionezi binenţeles în timp. Am jucat mijlocaş dreapta, stânga, la închidere. Mijlocaşul trebuie să ştie să joace din orice poziţie, să deposedeze, să dribleze, să dea cu capul, alunecări,  să tragă la poartă să finalizeze. Mă uit şi eu la toate meciurile, dar mijlocaşii de azi sunt departe de ce eram noi odată.

Vă mărturisesc un adevăr pe care nu l-am spus la mulţi – eu nu am ascultat niciodată antrenorul, am avut talent, am avut simţul anticipaţiei, care mi-a folosit enorm. Bine, dacă-mi spunea să-l ţin pe Dobrin, ştiam ce face Dobrin şi ce am de făcut. În ziua de azi trebuie să aşezi jucătorii cu mâna, nu mai au valoare, nu ăsta e fotbalul de performanţă.

– Vorbiţi-mi despre perioada Craiova –Maxima.

– Din 1976 sunt în Craiova, aşadar de 35 de ani şi aici am avut parte de satisfacţii extraordinare. La Universitatea Craiova, cea mai iubită echipă, viaţa mi-a oferit cele mai multe împliniri. Aici am terminat facultatea, cu Universitatea am fost campion de 2 ori şi am câştigat 4 cupe ale României. La momentul acela noi am fost mai buni decât Steaua. M-am bucurat de succesul Stelei, dar părerea mea e că echipa Craiovei de atunci, a fost mai bună decât echipa Stelei, chiar dacă ei au câştigat Cupa Campionilor şi noi am ajuns doar în semifinala Cupei UEFA

După ascensiunea Craiovei am fost selecţionat în echipa naţională. Regret doar ca am ratat la mustaţă câteva Campionate Mondiale. În 1974, 1978 şi 1982, deşi eram în top şi eram sigur că le vom prinde pe toate. N-a fost însă să fie…

– Chiar dacă nu sunteţi oltean, păreţi că sunteţi aici de când lumea.

– Deşi sunt bucureştean, nu-mi mai place să merg în Bucureşti. Aglomeraţia şi lumea pestriţă mă obosesc. Nu regret că m-am stabilit la Craiova. Aici oamenii mă cunosc, mă salută, mă respectă, doar că acum sunt bani mai putini, dar sper să câştig la loto. Dacă am un regret, acela este că deşi am absolvit Facultatea de Ştiinte Economice,  nu am profesat niciodată.

– Cum a continuat viaţa dumneavoastră din momentul în care aţi pus ghetele în cui?

– Eu sunt pregătit pentru viaţă, sunt pregătit să fac faţă oricărei situaţii. Chiar şi atunci  când am fost refuzat, m-am bătut ca să-mi fie bine. Nu am fost omul care să-şi pună poalele în cap.

În prezent am o grupă de copii născuţi în 1998. Unii dintre copii sunt talentaţi, dar am şi unii foarte slabi. Am 2 copii  buni din comula Laloşul judetul Vâlcea, i-am adus şi cu şcoala aici şi  stau la cămin. Acum pe perioada vacanţei sunt acasa, dar ieri am avut plăcuta surpriză ca unul dintre ei, copil la 13 ani, să vină la antrenament. A venit cu tatăl lui, dar a trebuit să se întoarca acasă cu maşini de ocazie. Acesta e un copil care vrea sa facă ceva cu viaţa lui, nu aşa cum sunt majoritatea copiilor de la oraş din ziua de azi, care sunt preocupaţi doar de calculator şi discoteci.

– Dar când eraţi dumneavoastră de vârsta lor v-a impins cineva de la spate spre fotbal? Mă gâdesc la cei din familie.

– Nu avea cine. Eu am avut o copilarie nefericită, pentru că atunci când aveam 2 ani tatăl meu, Gheorghe Beldeanu a murit. Pot să spun că nici nu l-am cunoscut bine, dar fiind copil am trecut peste toate mai uşor. Greul a apăsat pe umerii mamei mele – Maria, care a suferit foarte mult rămânând cu 5 copii – 4 băieţi si o fată eu fiind cel mai  mic dintre ei. Mama mea nu ştia carte, dar socotelile ştia să le facă foarte bine. Pe noi ne-a crescut cu războiul în care ţesea preşuri. Deşi nu a băut în viaţa ei, fiind o femeie solidă, probabil spata de care trăgea toată ziua în război, i-a paradit ficatul şi a făcut ciroză lichidă. Şi cum nu ar fi fost suficient de încercată, când eu am împlinit 10 ani, la interval 6 săptămâni unul de altul, au murit doi fraţi ai mei- Ion avea 14 ani şi a făcut reumatism la inimă, iar Andrei avea 24 de ani, cel mai mare dintre fraţi a făcut leucemie. Celalat frate, Marin a murit şi el la 24 de ani. Sora mea Olga a avut 4 copii, dar a murit şi ea acum 7 ani.

– Într-adevăr familia dumneavoastră a trecut prin încercări cumplite.

– În plus fraţii mei Ion şi Andrei până să se prăpădească  jucaseră şi ei fotbal şi Mama a trăit cu impresia că ei au murit din cauza fotbalului. Aşa că pe mine nu numai că nu m-a împins nimeni de la spate să merg la fotbal, ci am fost sfătuit să renunţ.

– Dar nu aţi ascultat şi bine aţi făcut.

– Da. Am avut ambitie, nu am cedat şi am mers totuşi la fotbal. Am debutat într-un meci cu Dinamo, 1-1 pe Stadionul 23 August, apoi am câştigat cu 2-0 cu Tg Mureş deşi am jucat laPloieşti că aveam terenul suspendat. Primii mei bani, la 17 ani 2.500 sau 3.000 lei i-am dus toţi Mamei, nu am oprit nimic pentru mine. Mama a fost surprinsă pentru că nu avusese niciodată atâţia bani şi m-a întrebat dacă nu i-am furat.

– Deci Mama a mai apucat să se bucure de succesul dumneavoastră?

– Puţin, pentru că  la 57 de ani s-a prăpădit şi ea, când eu aveam doar 19 ani. Când am ajuns laReşiţa, i-am cumpărat o fustă plisată, care i-a plăcut foarte mult cu care s-a şi îngropat. Le-am reclădit casa aceea, care era parcă blestemată şi am renunţat  la partea mea şi i-am lăsat nepotului meu, băiatului surorii mele, totul. Mă deranjează la culme când aud că azi se ceartă fraţii între ei pentru opalmăde pământ.

– Şi despre familia de azi ce-mi puteţi spune?

– În 1975, când eram la Reşiţa m-am căsătorit, cu o olteancă Marcela Cămătaru, sora lui Rodion. Între timp ne-am despărţit. Avem împreună doi copii -Andreea şi Cătălin – şi un nepoţel Andrei care are 7 ani şi sper să mă moştenească, pentru că îi place mult fotbalul. Fata mea e şefă de serviciu, la Taxe şi impozite, la Primăria din Craiova, băiatul meu lucrează la Pompieri, iar ginerele meu lucrează la Paşapoarte. În toamnă se însoară şi băiatul meu. Sufleteşte sunt mulţumit. Vreau să-l ajut pe nepotul meu să fac ceva din el. Singurul inconvenient e că nu se trezeşte dimineaţa. Eu jucam toată ziua fotbal şi seara cădeam lat, iar dimineata la 7, pe răcoare eram tot la fotbal, din păcate acum sunt maidanele de alta dată.

– Păstraţi legătura cu foştii colegi ai Craiovei – Maxima?

– Da. Păstrez legătura cu foştii jucători. Cei din Craiova ne întâlnim mai des, cu ceilalti vorbesc la telefon şi ne mai întâlnim la câte un meci demonstrativ.

– Ce-mi puteţi spune despre starea de fapt de azi de la Universitatea?

– S-a ajuns aici pentru că Mititelu, pe care îl compătimesc şi nu doar pentru că pe mine m-a ajutat foarte mult, nu mai are bani. A consumat de la el foarte mulţi bani şi vedeţi dumneavoastră şi într-o familie când nu mai sunt bani apar discuţii şi fel şi fel de probleme. Acum e o situaţie delicată şi dacă nu face rost de bani, eu zic ca vor fi probleme grave. Deşi a primit licenţa pentru divizia a- II-a  sunt unii care spun, că nu avem teren de fotbal, că am mers cu terenul de la Severin. Craiova aici s-a născut şi e păcat ca Stadionul Ion Oblemenco, o legendă a fotbalului, să intre în paragină. Acum cu economia de piaţă, vedeţi ce se întâmplă. Totul se rezumă la bani…

– Într-adevăr ar fi mare păcat să dispară o legendă a fotbalului aşa cum a fost Universitatea Craiova.  Mă bucur că v-am cunoscut. Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp pentru acest interviu şi vă doresc să aveţi parte de satisfacţii şi împliniri şi de acum încolo.

Şi eu vă mulţumesc. 

Comentarii

comentarii

Related posts

5 Thoughts to “Daca nu ai satisfactia unui campionat, a unei cupe, sau nu joci in echipa nationala, degeaba ai trecut prin fotbal!”

  1. Din pacate, cu tot respectul pe care il merita orice membru al Craiovei-Maxima, trebuie sa-mi spun parerea: domnul Beldeanu este unul din cei care l-au “hranit” pe mititelu si l-au lasat sa ajunga groparul acestei echipe de legenda.

  2. Ehehe, l-au hranit mai multi nu ?
    E valabil si invers, Mititelu l-a hranit pe Aurica. Fara ghilimele. Important este ca si unul fost in preajma lui Mititelu spune lucurilor pe nume: Mititelu nu mai are bani !

  3. doareu

    pe vremea Campioanei unei mari iubiri sau pe vremea Craiovei Maxima oltenizam bucurestenii (si nu numai) acum oltenii nostri se bucurestenizeaza…

  4. manex

    bun interviul. din pacate toti se refera la noi la timpul trecut. pacat. poate ar trebui facute interviurile cind ne va fi si noua bine

  5. adrian valeanu

    Aurica Beldeanu a fost unul din primii cinci mijlocasi centrali al Romaniei all time. Cine l-a prins jucand si stie fenomenul, imi va da dreptate. Hai sa-l judecam pt ce ne-a oferit pe iarba si nu pt ce i-a oferit Mititelu

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.