Constantina Dita : Am avut ambitie şi am reusit!

Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008 a fost competiţia în care Constantina Diţă, gorjeanca stabilită în America, cucereşte la 38 de ani şi 7 luni, medalia de aur şi devine cea mai în vârstă câştigătoare a maratonului olimpic din toate timpurile. Această veste a făcut rapid înconjurul lumii şi vă imaginaţi că din clipa aceea mi-am dorit foarte tare să o cunosc, să-i aflu povestea şi să o transmit mai departe. Acest vis al meu s-a împlinit azi când am înâlnit-o pe Constantina.

Vă invit să ne însoţiţi pe lungul şi întortocheatul drum, în cursa de maraton spre medalia olimpică.

– Data si locul nasterii.

23 ianuarie 1970 în satul Spahi, comuna Turburea.

– Cum au fost primii ani, ce fel de copilărie aţi avut, ce visaţi să deveniţi când veţi fi crescut  mare?

– Am avut o copilărie foarte frumoasă şi plăcută ! Am crescut într-o familie de fermieri. De fapt nu pot să zic chiar fermieri, că atunci când spui acest cuvânt te gândeşti la o fermă mare. Părinţii mei erau oameni de la ţară şi creşteau animale aşa cum se întâmpla pe vremea aceea în fiecare gospodărie de la ţară. Aşa am crescut noi cu totul proaspăt şi sănătos. Din păcate asta nu se mai întâmplă acum când nu mai găseşti produse proaspete de ale noastre româneşti. Noi nu a trebuit să cumpăram prea multe, pentru că produceam aproape totul.

– Câţi fraţi sunteţi?

– Suntem 6 fraţi un băiat şi cinci fete. Fratele meu e cel mai mare, după care urmăm noi fetele. Eu sunt a cincea, penultima şi mai am o soră mai mică.

– Toţi sunt în Romania?

– Da. Fratele meu este la Petroşani. El fiind şi singurul băiat şi mai mare, cum era la ţară, trebuia să-l respecţi aşa că ne-am conformat şi toate surorile i-am zis nene. Am o soră la ţară, la Spahi, cu mama, are grijă de ea, mama fiind foarte în vârstă acum, o soră la Ţânţăreni, o soră la Tg-Jiu, o soră la Bucureşti şi eu în America. Suntem risipiţi, dar e bine că are cine să fie aproape şi de mama.

– Numai mama mai trăieşte?

– Da. Tatăl meu a decedat având probleme de sănătate, iar noi am crescut doar cu mama de când aveam eu 14 ani.

– Tare greu trebuie să fi fost…

– Ne-am descurcat! La ţară eram atunci împreună cu mama eu şi cu sora cea mică, Irinuca. Aveam surorile de la Tg-Jiu care ne-au ajutat foarte mult. Una dintre surorile cele mari ne-a fost ca şi mamă pentru noi şi acum e la fel. Tot timpul ne cumpăra lucruri identice şi ne îmbrăca la fel. De sărbători, de Paşti de Crăciun, de Moş Nicolae de ea eram îmbrăcate cu hăinuţe noi. Chiar acum când am fost la ţară ne-am uitat prin pozele vechi de când eram noi micuţe şi ne-am amintit cum eram atunci şi eu chiar m-am amuzat de tunsoarea  mea de băieţoi de atunci.

– Şcoala aţi urmat-o la Turburea?

– Da, am făcut şcoala generală şi liceul în comună. Aveam surorile la Tg-Jiu şi puteam să mergem la liceu acolo, dar mama a zis să facem liceul la Turburea, că suntem aproape de casă.

– Când şi cum a apărut pasiunea pentru sport?

– Eram la ţară şi alergând toată ziua după animale am constatat că e foarte plăcut să alergi. Atunci i-am zis mamei să mă lase să mă duc să alerg şi eu organizat, dar mama nu era de acord, spunându-mi mereu să nu merg nicăieri.

– Până la urmă aţi convins-o?

– Nu, dar făra ştirea mamei, la începutul clasei a XII-a m-am dus la un cros pe liceu, la Turburea la un kilometru de alergare şi am câştigat locul I şi la fete şi la băieţi.

– Şi la băieţi!!! Era clar că puteaţi face performanţă. Cine v-a văzut atunci?

– Profesorul de sport Câmpeanu Marinică m-a selectionat să particip la faza judeteană pe licee la Tg- Jiu.

Ce aţi făcut la Tg- Jiu?

– Am alergat şi am venit pe locul III. Startul s-a dat de la pod, de la Fabrica de Cauciuc şi sosirea a fost la Coloana Infinitului. La acel cros cluburile de la Tg-Jiu au băgat şi sportivi legitimaţi la club, care erau elevi la liceele din Tg Jiu, ceea ce nu era tocmai corect ca sportivi legitimaţi să concureze la una cu noi cei care nu făceam sport de performanţă. Eu am alergat şi în aceste condiţii şi am ieşit pe locul III şi am bătut foarte multe alergătoare care erau legitimate la club.

– Cine v-a văzut, cine a apreciat acestă victorie?

– Cel care a devenit şi primul meu antrenor, cel care m-a descoperit, Domnul Zorilă Mircea văzând că eu o fată de la ţară am bătut fetele de la club, a venit la mine m-a luat după gât, cum obişnuia dânsul şi m-a întrebat:

,,Constantina nu vrei să faci sport de performanţă că eu văd în tine o campioană?’’

 Eu asta aşteptam!!! Mereu îmi dorisem ca să apară cineva să-mi ofere această şansă. Auzisem de Maricica Puică, eram înebunită să ajung campioană olimpică aşa cum era ea, mai ales că pe la ţară toată lumea-mi spunea Maricica Puică findcă eram blondă şi alergam mereu. Maricica era idolul meu ca alergătoare! Aşa că la întrebarea domnului Zorilă răspunsul meu a fost fără nicio ezitare: DA!

flori– Asta a fost începutul de drum al unei mari campioane!

– Aşa am debutat. Atunci imediat după cursă domnul Zorilă, a început să-mi spună că dacă vin la club până termin liceul poate să-mi asigure transportul, să fac naveta de la Turburea la Tg-Jiu după programul de şcoală.

– Însemna ceva plata transportului?

– Desigur. Eu când am auzit că-mi plăteşte şi trenul m-am bucurat foarte tare, pentru că nu-mi permiteam să plătesc biletul în fiecare zi. Domnul Zorilă a fost primul meu antrenor şi a fost un om extraordinar pentru că are un ochi format să descopere atleţi, dar din păcate nu a fost lăsat de alţii să-şi facă treaba până la capăt.

– Mai este şi acum antrenor la club?

– Este, dar în continuare are aceleaşi piedici, aceleaşi probleme…

– Să reluăm firul poveştii.

– Domnul Zorilă m-a luat la club, s-a ţinut de cuvânt şi mi-a plătit transportul şi-mi mai dădea şi câte o masă din când în când, aşa că la început am luat antrenamentele că o joacă, pentru că având experienţă a ştiut şi m-a sfătuit foarte bine să nu intru de la început în antrenamente foarte tari.

Veneaţi în fiecare zi la Tg – Jiu? Vă întreb asta fiindcă dus/întors sunt peste 100 km şi cu trenul personal cred că nu era tocmai o fericire…

– Da, un an de zile, în fiecare zi în afară de weekend, până am terminat clasa a XII-a, de la 500 dimineaţa la 1200 noaptea eu eram numai pe drumuri. Mă trezeam dimineaţă la 500 o ajutam pe mama acasă cu treaba, plecam la şcoală de la 800 la 300, la 330 aveam tren spre Tg-Jiu că să fiu la 500 la antrenament, iar seara când terminam, aveam tren, nici nu mai ţin minte, cred că la ora 800 -830 şi ajungeam acasă la 1200 noaptea.

beij– E clar că aţi avut o motivaţie foarte puternică de aţi rezistat în aceste condiţii.

– Mi-am dorit foarte mult să obtin o medalie olimpică.

– Ce s-a întâmplat după ce aţi terminat liceul?

– Mi-aduc aminte că fiind în examenul de bacalaureat la Ticleni, m-a sunat domnul Zorilă să mă întrebe dacă nu vreau să particip la Piteşti la faza  judeţeană la  3.000 m. A vorbit dînsul cu directoarea liceului cu doamna Mănescu şi după ce am terminat de susţinut probele pentru bacalaureat mi-a dat voie şi am plecat la Piteşti. Mama nu a ştiut nimic, ea credea că sunt la bacalaureat la Ticleni. Aşa am început eu, mai mult fără ştirea mamei.

– Dar de ce se opunea mama mereu?

– Mama avea alt plan cu mine, voia să urmez Facultatea din Petroşani, la subingineri,  ştiti cum era pe atunci cu minele. Eu însă nu am ascultat-o!

– După ce curs a luat viaţa dumneavoastră, e clar că e bine când şi părinţii îi mai ascultă pe copii…

– Eu tot timpul când mi-am pus ceva în minte, am avut ambiţie şi am reuşit!

– Ce s-a întâmplat la Piteşti şi după aceea, după ce aţi absolvit liceul?

– La Piteşti am concurat cu atlete din zona Munteniei şi Olteniei, unde am alergat proba de 3000m şi m-am clasat pe locul 3, a fost o competiţie zonală.

După terminarea liceului am continuat mai serios antrenamentele cu domnul Zorilă. Dumnealui  m-a şi angajat, cu scoatere din producţie, prima dată Baia de Fier, apoi m-a transferat la Combinatul de Prelucrarea Lemnului în Tg -Jiu. Aveam dublă legitimare, angajată fiind la CPL alergam atât pentru Clubul lor Forestierul cât şi pentru Clubul Pandurii unde era Domnul Zorilă. La început am alergat la foarte multe competiţii la probe mai scurte, la 1.500m şi 3.000m, cross country şi am văzut că nu e locul meu pe acolo. Într-o zi Domnul Zorilă m-a întrebat dacă nu vreau să încerc să văd cum este şi la Naţionalele de Maraton, în Bucureşti, la Băneasa. Aveam cam 21 de ani şi mai mult din joacă, fără să am pregătire de maraton, şi fără să mă forţeze să muncesc vreodată, aveam doar 15 km la alergare, am venit pe locul IV.

Spuneti-mi câţi kilometri are un maraton, un minimaraton căci spre ruşinea mea nu ştiu.

– Minimaraton 10 Km;

  Semimaraton 21,100 Km;

  Maraton 42,195 Km;

  Ultramaraton 100 km;

– Cummm 100 Km?

 – Da aleargă femeile cam 7-8 ore şi bărbaţii cam 6 ore şi ceva. Recordul mondial la bărbaţi e 6:13,33 atins în 21 iunie 1998 japonezul Takahiro Sunada. Recordul Romaniei la ultramaraton la bărbaţi e 8:19,39  şi-i aparţine lui Iosif Saroşi. Recordul mondial la femei la ultramaraton este de 6:33,11 şi-i aparţine japonezei Tomoe Abe. Sunt oameni care pot! Eu cunosc mulţi americani care au în jur de 50 de ani şi aleargă la ultramaraton.

– Impresionant!!! Să revenim la locul IV câştigat la primul maraton la care spuneaţi că aţi participat în joacă.

– După ce a văzut Domnul Zorilă ce bine am venit la maraton, fără pregătire a spus că asta va fii proba mea, dar fiind foarte tânără, aveam doar 21 de ani, încă nu trebuie să ne axăm strict pe maraton.

– A făcut o previziune exactă!

– V-am spus că Domnul Zorilă avea ochiul format să descopere campioni, dar din păcate, în cazul meu problemele acum începeau să apară.

– Ce probleme?

– Domnul Zorilă era plătit de Pandurii, şi fiind imediat după Revoluţie nu-i mai dădeau bani de pregătire. În fabrică la CPL nu mai voiau să mă mai ţină scoasă din producţie spunându-mi că fac muncitorii gălăgie, că mă plătesc pe mine, aşa că am început să merg în fabrică zi de zi cu jumătate de normă. Lucram 4 ore în fabrică la placaj, şi seara şi de acum şi weekendurile făceam antrenamente. După un timp a fost din ce în ce mai rău, mi-au spus că nu mă mai pot ţine nici cu 4 ore şi că trebuie să  lucrez 8 ore.

– Asta da susţinere!…

– Ieşeam de la fabrică, după 8 ore şi mă duceam direct la antrenament, ruptă de oboseală. De multe ori nici timp să mănînc nu aveam şi sigur că nici rezultate la fel de bune nu mai aveam cum să obţin.

– Şi ce aţi făcut?

– M-am rugat de club să-mi dea o indemnizaţie că să pot să fac două antrenamente pe zi că eu vroiam să alerg, nu să mă afirm la CPL. Domnul Bură Ion, şeful la Clubului Pandurii, cel cu finanţele clubului a venit la mine şi mi-a promis că dacă trec în grupa dânsului îmi rezolvă cu serviciul, cu scoatere din producţie la CPL şi voi putea să mă pregătesc. Dânsul avea vreo 15 atleţi şi toţi aveau rezultate, pe plan naţional şi internaţional.

Crezând în spusele dânsului, domnul Bură a devenit al doilea antrenor al meu şi am şi plecat cu noua grupă de atleţi în cantonament la Amara. Binenţeles că nu mi-a rezolvat nimic la fabrică şi când m-am întors din cantonament la serviciu m-am trezit, pe bună dreptate, că nu mă prezentasem la serviciu, cu contractul de muncă desfăcut cu litera I, indisciplinar.

A urmat în viaţa mea o perioadă unde am participat la mai multe competiţii dar fără rezultate spetaculoase. Când am împlinit 25 de ani şi o săptămînă l-am născut pe fiul meu Rafael. Am stat acasă, la ţară cu copilul şi când a împlinit 7-8 luni şi am reluat alergarea uşoară pe la ţară pe dealurile noastre din sat. La aproape la un an al copilului m-am întors la Tg-Jiu.

– Pe Rafael cu cine-l lăsaţi când mergeaţi la antrenamente?

– Cu surorile mele. Sora cea mai mare  lucra la Cauciuc în 4 schimburi şi de multe ori când venea din schimbul de noapte la 700 sau la 900 dimineaţa în loc să doarmă, trebuia să stea cu copilul meu ca să plec eu la stadion, iar uneori atunci cînd era schimbul II stătea cu el ziua şi la ora 1100 când trebuia să plece la serviciu, venea şi-mi aducea copilul în stadion.

  – Ce rezultate speraţi să obţineţi în ritmul ăsta?

– Speram pentru că v-am spus că mă antrenam cât puteam de bine! M-am dus la selecţia pentru Campionatul Balcanic de Cros la Băile Felix unde ne-am reîntâlnit cu ceilalţi atleţi din grupa domnului Bură, cei care stătuseră toată iarnă în pregătire acolo. Am alergat şi eu prin noroi un picior îl băgăm, unul îl scoteam, aşa sunt crosurile în perioada de iarnă am alergat cu egări lungi cu căciulă cu mănuşi şi am venit pe locul II. Primele 4 locuri erau calificate automat la Campionatul Balcanic în Grecia sau în Turcia nu mai ştiu exact că am alergat de două ori. Domnul Bură a fost foarte surprins că eu care m-am pregătit singură acasă le-am bătut fără nici o problemă pe fetele pe care le-a avut în cantonament. Probabil că şi răutatea din mine şi ambiţia au cântărit foarte mult!

– Pe ce loc v-aţi clasat la Campionatul Balcanic?

– Am venit pe locul 3 la individual şi am câştigat şi cu echipa României şi de aici am început să intru în copetiţiile naţionale ale României să mă calific în lotul naţional, să merg la Campionatul Mondial de ekiden, iar din 1997 am început să ies la competiţii internaţionale.

eki– Ce presupune proba de ekiden?

– O probă de maraton în care aleargă 6 fete, în care ştafeta e o eşarfă care seamănă cu eşarfa tricoloră a primarilor

-Am înţeles. Spuneţi-mi aţi rămas să vă antrenaţi tot la Tg-Jiu, cu acelaşi antrenor?

– Am rămas până în 1998 la domnul Bură şi chiar şi după aceea. În 1998 m-am calificat la Campionatul Mondial de Semimaraton de la Zurich. Tot în 1998 la Campionatul Mondial de cros, deşi nu era specialitatea mea m-am plasat pe cel mai bun loc din echipa României, chiar dacă eu abia apărusem. În top erau alergătoare mai mari, mai experimentate decât mine Margareta Keszec, Viorica Ghican, Iulia Negura, Elena Fidatov. Am fost la Campionatul Mondial în Marrakech în Maroc şi am venit cu echipa pe locul 6, pe locul 10 la proba lungă de 8 km şi pe locul 14 la proba scurtă de 4 km, iar  dacă veneai în primele 6 locuri echipa câştiga foarte mulţi bani.

– Banii câştigaţi ajungeau la dumneavoastră?

– Banii de la echipa îi luăm noi, îi împărţeam la fetele care punctau. Eram 6 fete, 4  punctau şi în cazul în care una se accidenta intra alta din celelalte 2 care erau rezerve.

Am avut competiţii în care ne-am clasat foarte bine cu echipa şi pe locul 3 şi pe locul 2 şi am cîştigat bani şi de la Federaţia Internaţională de Atletism, de la Minister şi de la  Club.

– Cine v-a antrenat în continuare?

– Cunoscusem un antrenor de la Bucureşti – Augustin Barbu, tot maratonişti şi el şi soţia sa Adriana Barbu, cam de vârsta mea, aşa că mi-a propus să mă antrenez cu soţul ei. Colaborarea cu noul antrenor a durat maxim un an de zile după care m-am pregatit cu sotul meu Valeriu Tomescu, cu care m-am căsătorit în noiembrie 1999, când Rafael avea 4 ani.

– E tot oltean?

– Nu, e ardelean, de lângă Braşov. Imediat după ce ne-am căsătorit a trebuit să mergem la competiţii aşa că am plecat în Japonia la Campionatul de ekiden. Din 2000 pînă în 2010 m-am pregătit cu Vali.

– Şi dacă e să ne uităm pe rezultate, nu putem să nu observăm ce alegere bună aţi făcut.

– Într-adevăr ! În 2000 în toamnă am fost la maratonul de la Istambul unde am venit pe locul II.

În 2001 am fost invitată în America la un concurs la Boulder Boulder. Dacă ni s-a oferit să alergăm la cel mai mare concurs de 10.000 m din lume unde vin 50.000 de participanţi şi ne plăteau biletul de avion, am decis să ne plătit noi chiria la un apartament şi am rămas în pregătire pentru Campionatul Mondial de la Edmonton – Canada din august, pentru a vedea cum e altitudinea, cum sunt traseele de alergare, ce condiţii de pregătire sunt.

– Ce rezultate aţi obţinut?

– La Boulder am alergat la concursul de 10 km şi am venit pe locul 3 cu echipa României, iar la Campionatul Mondial de la Edmonton din 2001 la proba de maraton am venit pe locul 10 la individual şi pe locul 2 cu echipa României. Am condus vreo 35 de km, dar cum nu aveam experienţă, dacă m-am simţit bine m-am dus în faţă, nu am rămas cu plutonul, dar nu am rezistat pînă la capăt, ci doar 35 de km.

De atunci soţul meu a studiat mereu. Eu dormeam între antrenamente, iar el mergea şi studia la bibliotecă. Aşa am început să avem rezultate din ce în ce mai bune.

– Menţionaţi câteva dintre ele.

– Am fost în fiecare an invitată la cîte 2-3 Maratoane din lume: Chicago, Londra, New- York, unde tot timpul am venit în primele 3 locuri. Am şi câştigat maratonul de la Chicago cu recordul personal 2 ore 21 minute 29 de secunde, de două ori am venit pe locul II.  Am alergat maratonul de la Londra 11 ani la rînd, unde de 5 ori am venit în primele trei locuri. De două ori am avut probleme cu nervul sciatic şi a trebuit să mă opresc.  Am fost şi la Tokio chiar atunci în 2001, imediat după Edmonton, unde am venit pe locul 4 şi am obtint un timp foarte bun cu record personal 2 ore 26 de minute. La Edmonton aveam 2 ore şi 30 de minute, deci într-o perioada foarte scurtă de 3 luni de zile mi-am îmbunătăţit recordul personal cu 4 minute. În 2004 am luat medalie la individual la Campionatul Mondial de la New Delhi în India la semimaraton unde am venit  pe locul II.

 – Ştiu că în 2000 aţi ratat participarea la Jocurile Olimpice de la Sydney pentru doar 20 de secunde, ce s-a întâmplat în 2004?

– În 2004 la Jocurile Olimpice de la Atena am venit pe locul 20. Erau 40 de grade şi noi nu am fost pregătiţi pentru o temperatură foarte ridicată…nu studiasem suficient să ştim cum să abordăm cursa pe o astfel de temperaturp pentru a ţine temperatura corpului cât mai joasă. Vali şi cu mine nu aveam suficiente informaţii despre vestele cu gheaţă si alţi termeni care trebuiau folosiţi pentru a rezista la o astfel de temperatură. Atletele din Anglia, USA, Japonia…etc  aveau lângă ele toată echipa: antrenor, maseur, fizioterapeut, doctori, bucătari, iar noi eram singuri în pregatire am avut doar un partener de antrenament pe care l-am plătit din banii mei. Chiar dacă nu aveam în spate o echipă, eram pregătită foarte bine, câştigasem Maratonul de la Chicago, unde am concurat cu cele mai bune atlete din lume… şi nici nu mă gândeam să nu iau medalie, dar nu am ţinut cont de căldură. Noi am ieşit la încălzire şi ne-am mirat că atletele din Anglia, Japonia,America…etc nu au ieşit să facă încălzire înainte de start şi mai erau şi îmbrăcate cu vesta cu gheaţă, ca să ţină temperatura corpului joasă. Cursa era la ora 5 după amiază asfaltul ardea. Până pe la 30 de km eu tot am pus pe mine apă rece. Voluntarii care erau pe traseu nu au ştiut că nu fac bine să ne dea apă rece de la frigider dacă corpul e încins, chiar poţi să şi mori în timpul unei astfel de curse din cauza acestui impactului dintre, apa foarte rece şi temperatura corpului foarte ridicată. La km 30 începusem să fac frisoane, făcusem insolaţie, începuse să mi se facă rău, am vomitat şi mi s-a tăiat firul. Eram pe locul 3 când m-am oprit.

– Dar nu aţi abandonat!

– Nu, pentru că-mi dorisem foarte mult să iau o medalie olimpică. Le vedeam pe atlete cum treceau toate pe lîngă mine şi mi-am spus că nu pot să mă opresc, că trebuie să trec oricum linia de sosire! Cu gândurile astea în minte am început să merg uşor ca să-mi revin, dar distanţa  era prea scurtă, trecuseră foarte multe atlete pe lângă mine, peste 50 de atlete şi asa am ajuns pe locul 20. Atunci Vali a fost mai ambiţios şi a studiat foarte mult pentru concursurile viitoare şi evident pentru următoarea olimpiadă.

În 2005 am luat medalie la Campionatul Mondial de Atletism de la Helsinki am venit pe locul 3 la maraton. Tot în 2005 am luat medalie de aur la Campionatul Mondial la  Edmonton la semimaraton. În 2001 venisem la Edmonton pe locul 10 iar 2005 deja câştigam medalia de aur la semimaraton tot la Edmonton. Ma băteam cu africancele fără nicio problemă.

În 2006 la Debreţin am luat locul 2 la Campionatul  Mondial de alergări pe şosea la 20 de km, sub recordul mondial am făcut şi eu şi câştigătoarea, alergătoarea kenianca Lornah Kiplagat care m-a întrecut cu 3 secunde şi mi-a luat şi medalia de aur şi recordul mondial.

În 2007 trebuia să fiu la Campionatul Mondial de la Osaka, dar m-am accidentat. Am avut o periostită foarte gravă si doctorul Filipescu mi-a spus că trebuie să fac o pauză de câteva luni chiar înainte de Campionatul Mondial. Cum urmau Jocurile Olimpice în 2008 la Beijing în China am decis să fac pauză şi abia în noiembrie m-am reapucat de pregătire.

medal

Şi în sfârşit în 2008 la Jocurile Olimpice de la  Beijing  ajungeţi sa vă împliniţi visul!

– Asa e! În 2008 am mers în Japonia şi mi-am făcut acomodare două săptămîni. Învăţasem ceva de la Olimpiada de la Atena din 2004. Nu am fost de acord şi nu ne-am dus cum a vrut delegaţia română să stăm în Satul Olimpic de la deschidere până la maraton.

– De ce?

– Dacă stai acolo între toţi atleţii, televiziune, presă toată lumea te agită, stai în tensiune şi ai piedut toată pregătirea pe care ai avut-o.

– Şi care a fost reacţia oficialior români?

– Binenţeles că au fost discuţii. Am făcut hârtie la Federaţie pe semnătura mea că voi  sosi în Satul Olimpic cu doar 3 zile înainte de maraton. Au fost supăraţi, au început să comenteze, dar eu le-am spus am o vârstă, aveam 38 de ani, că nu ştiu dacă mai prind următoarea Olimpiadă şi că vreau să fac tot ce a trebuit. Maratonul este o proba foarte dificilă, dacă nu prinzi o zi bună poţi să fii antrenat foarte bine, dar degeaba. Ne-am dus în Japonia am făcut acomodarea de la altitudine şi ne-am dus la Bejing doar cu 3 zile înainte. N-am să uit niciodată că atunci când am coborât din avion şi ne-am urcat în maşina delegaţiei române să mergem în Satul Olimpic, ploua cu găleata, de nu vedeai nimic în faţa maşinii şi am avut următorul dialog  cu soţul meu:

– Puşa, ploaia asta o să ne aducă noroc!

– Măi Vali să te audă Dumnezeu!

Şi l-a auzit, aşa am ajuns campioană olimpică!

– A avut viziune. A previzionat exact ce avea să urmeze.

Da. Din 2000 până în 2010 am lucrat cu Vali şi toate rezultatele le-am avut împreună.

steag1 El a ştiut cum să abordeze fiecare competitie, fiecare antrenament. Daca eram obosită şi eu tot voiam să continuu el ştia când să mă oprească, ştia când să mă încurajeze atunci când nu prindeam o zi bună. Trebuie să ai persoana potrivita lânga tine care sa te înţeleagă şi să te încurajeze să mergi mai departe, că altfel nu poţi să obţi rezultate. Noi doi împreună  am făcut pentru Romania un lucru extraordinar, am obţinut multe rezultate şi medalii şi nu contează că noi doi acum ne-am despărţit.

– Ce face acum Valeriu Tomescu?

– A antrenat în China vreo câţiva ani, iar din noiembrie s-a întors în România. Visul lui e să deschidă un laborator pe baza de fiziologie, unde să-i faci sportivului toate analizele, îl controlezi cât e de obosit, îi controlezi toate enzimele, îi controlezi câte calori a consumat şi astfel se determină parametri de antrenament. Vali este angajat la fostul tenismen Dinu Pescariu, au cumparat aparatul respectiv, au făcut un laborator şi începe să lucreze cu sportivii. A studiat foarte mult fiziologia, a învăţat în America, în laboratoarele Universităţii din Luisiana unde a stat pe lângă nişte oameni specializaţi în aşa ceva şi vrea să-i ajute acum şi pe sportivii români din toate sporturile. Cred că o să aibă mare impact asta şi la noi.

Să ne îndreptăm puţin privirea şi spre America. De când v-aţi stabilit acolo?

– Din 2001, de 13 ani.

– De ce aţi ales America?

– Am ales-o pentru că în primul rând un sportiv are nevoie de linişte şi de condiţii de pregătire şi astea le-am găsit în America. Atunci în în cele 3 luni cât am stat în pregătire am văzut atâtea trasee în care nimeni nu te deranjază, nimeni nu te înjură, ci toată lumea te salută. Pe traseu erau km întregi de piste de ciment, special făcute pentu alergători şi biciclişti. Locuinţa unde am stat noi la Boulder era la 1.650 m altitudine. Eu puteam să mă pregătesc aici la această altitudine pe şosea. Era exact ce-mi trebuia pentru maraton. La noi în ţară nu ai unde să te pregăteşti pe şosea pentru maraton. Acolo aveam şosele şi trasee şi la 3.000 de metri altutudine unde ne antrenam pentru maraton. De asta am ales America, pentru condiţiile de pregătire de acolo.

–  Dar cum aţi rezistat financiar în America?

– În momentul când am ajuns şi am participat la concursul de la Boulder şi m-am clasat  pe locul II cu echipa, am luat nişte bănuţi, dacă-mi amintesc bine câte 2.000 de dolari de fiecare. Din aceşti bani ne-am plătit chiria. După aceea în timpul pregătirii participam la concursuri mici de 5 km sau de 10 km unde mai cîştigăm 500, 800 sau 1.000 de dolari şi ăştia erau banii pentru mâncare şi fructe, că trebuia să mîncăm sănătos. Din banii obţinuţi de la competiţile mai mici cumpărăm mâncare, iar cu banii de la competiţiile mai mari plăteam chiria.

– Băiatul l-aţi luat imediat cu dumneavoastră?

– L-am luat cu noi în anul următor în 2002. L-am dus la grădiniţă, dar nu puteam să mă şi pregătesc să fac şi mâncare, că nu aveam bucătar, aşa că l-am adus din nou la Tg-Jiu la şcoală nr 8, unde a rămas până în clasa a IV-a. Am avut mare noroc cu familia că m-au ajutat. Sigur când veneam în ţară îl luăm cu noi în cantonament 3 luni în Băile Felix, în Snagov. A fost cu noi în Japonia, în Londra, în Australia. În 2005 în clasa a V-a l-am luat la şcoală în America. Ne cumpărasem casă şi nu mai eram nevoiţi să ne mutăm cu chirie dintr-un apartament în altul. Era şi el mai mare şi te înţelegeai cu el. Ne-a fost mai uşor.

– Acum ce face Rafael?

– A fost admis la Facultatea de Stat din Colordo în domeniul  Business Computer.

– Povestiţi-mi puţin  cum e viaţa în America.

ski– Statul Colorado, în care locuim e un stat de munte. Aici se află două staţiuni montane  renumite unde se schiază. Cel mai renumit oraş e Aspen unde merg vedetele de la Hollywood şi Vail unde merg oamenii de business. De când m-am lăsat de sportul de performanţă în fiecare iarnă merg la schi şi-mi place foarte mult.

În America oamenii nu-şi plantează acasă, în curte pomi fructiferi, roşii sau ceapă. Eu mi-am pus şi 3 ghivece cu roşii, iar în spatele casei am pus pătrunjel, mărar şi leuştean. Americanii îşi plantează în curte brazi, plopi şi alţi pomi sălbatici. Brazi, am plantat şi eu, dar plopi nu! Ca să duc în America puţin din Romania am plantat un măr, doi vişini şi doi pruni.

– Sunteţi mai mulţi români în Colorado?

– Da suntem o comunitate de 5.000 de români dar suntem în oraşe diferite, statul Colorado fiind foarte mare. Eu am şi vecini români. O casă la 3 minute de mers pe jos şi alta la 5 minute. Sunt nişte oameni extraordinari! Majoritatea românilor lucrează în Companii. Răzvan şi Simona sunt o familie din Sibiu. În ei am încredere să le las casa când plec. Îmi iau poşta, îmi udă florile, îmi taie iarba şi la fel fac şi eu când plecă ei. Cealaltă familie – Camelia şi Duţu – e din Timişoara şi s-au mutat aici din Canada. Camelia îmi face foarte des dulciuri că şi soţului ei îi plac mult dulciurile şi doar mă întreabă ,,Ce tort manânci azi Tiramisu, Diplomat sau Amandină’’?

praji La cât de bine arătaţi nu s-ar bănui că vă plac dulciurile…

– Îmi plac şi mănânc destul de des.

– Mergeţi  şi la biserică aşa cum se spune despre romanii plecaţi?

– Da! Avem şi biserică românească în Colorado. Dacă nu am program eu duminică de duminică sunt la biserică. Am avut o atracţie către biserica tot timpul! La început am fost doar 3 familii care au donat bani să înceapă biserica. Acum chiar avem două biserici, că la un moment românii s-au împărţit în două, ca peste tot. Preotul nostru un român şi e  un om extraordinar. La noi la biserică după slujbă se fac petreceri frumoase, ziua copilului, revelionul cu 150 de persoane, nunţi, botezuri, zile de naştere. rafaelDe exemplu când Rafael a împlinit 18 ani, am închiriat toată în sala de la biserică şi am făcut o petrecere foarte frumoasă. Se fac picnicuri unde mergem şi ne întîlnim toţi românii. De obicei după slujba mai sunt parastase şi într-o zi aduce unul mîncare, într-o altă zi un altul, stăm la masă bem o cafea vorbim. Preotul e un suflet bun şi ştie să atragă oamenii cu bunătatea lui. Iniţial eram 30 de famili şi acum suntem peste 100 de familii. Ne simţim ca acasă!

– Ce faceţi acum în România?

– Particip la diverse competiţii. Pe 17 august am fost la Maratonul Recunoştinţei la Tg- Jiu, pe 5 octombrie  voi fi la Gala de Retragere la Bucureşti, unde voi fi ambasador al maratonului.

– Ce veţi face mai departe, după Gala de retragere?

– Ca sportiv trebuie să faci foarte multe sacrificii, dar nu-mi pare rău deloc pentru că asta a fost visul meu, dar acum o perioadă voi lua o pauză, să mă relaxez, să nu mă gândesc la absolut nimic, doar la mine. Copilul deja a intrat la facultate. Nu am nimic în minte din ce voi face pe viitor. Mi s-a propus să mă întorc în România, să lucrez la Comitetul Olimpic sau la Federaţia Română de Atletism, dar deocamdată am zis că nu pot. Poate pe viitor, nu se ştie niciodată. Vreau să am un timp şi pentru mine acum! În America particip, la nişte cursuri la o şcoală de dans. Îmi place atmosfera şi-mi place să dansez.

poarta– Fiindcă la Tg- Jiu v-aţi lansat, am lăsat pentru final Maratonul care a fost pe 17 august,  la exact 6 ani de la câştigarea titlului olimpic. Povestiţi-mi ce a fost la acest eveniment.

– Maratonul Recunoştinţei s-a ţinut în oraşul din care eu m-am lansat în semn de preţuire, de recunoştinţă pentru ostaşii jertfiţi în Primul Război Mondial, recunoştinţă pentru oraşul lui Constantin Brâncuşi şi al Ecaterinei Teodoroiu şi pentru medalia mea olimpică.

Maratonul a constat într-o o tură de 8 km pe ce traseul Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, Strada Tudor Vladimirescu până la Coloana Infinitului, după care s-a revenit pe Calea Eroilor, s-a intrat pe lângă Stadion, pe Strada Bicaz, pe Insuliţa şi s-a încheiat în Parc. Pentru a se ajunge la 42 de km au mai urmat încă 8 ture de 4.300 m pe traseul Stadion, Strada Bicaz, Insuliţă Masa Tăcerii şi  finalul la Poarta Sărutului.

– Au existat participanţi la Tg- Jiu la o aşa probă dificilă?

– A fost un grup de maratonişti din ţară şi o stafeta 42 de copii.

– Copii???

copiii– Fiecare copil a alergat câte un km, ca să facă împreună 42 de km, având drept ştafetă un steguleţ tricolor.

– Foarte frumos ! Ce aşteptări aveţi de la acest maraton în viitor?

Tg- Jiu e un oraş frumos, cu monumente şi opere extraordinare şi ar fi păcat să nu se facă mai mult ca să fie cunoscut în lume. Mi-aş dori ca acest maraton să aibă impact şi pentru oraşul nostru şi poate în viitor,  aşa cum au promis oficialităţile se va permanentiza şi va deveni o competiţie importantă.

diplMi-aş dori asta pentru că sunt legată de acest oraş! Am şi acum primul meu apartament cumpărat la Tg- Jiu. Cum am în America o cameră specială de medalii si trofee, inclusiv medalia de la Jocurile Olimpice, aşa am şi în apartamentul din Tg-Jiu peste 100 de medalii şi toate cupele câştigate şi de fiecare dată când ajung aici 2-3 zile îmi place să mă uit peste poze să-mi amintesc tot ce am trăit.

– Şi chiar aveţi ce vă aminti ! Pentru mine a fost o plăcere să vă întâlnesc şi să vă ascult povestea!Vă multumesc pentru că deşi sunteţi foarte ocupată v-aţi făcut timp să facem acest interviu. Vă felicit pentru tot ce aţi făcut, pentru Gorj şi pentru România şi vă doresc mult succes în tot ce veţi alege să faceţi de aici înainte.

– Şi eu vă mulţumesc!

                                                                                 Maria Băcescu

                                                                                   26.08.2014

Comentarii

comentarii

Related posts

4 Thoughts to “Constantina Dita : Am avut ambitie şi am reusit!”

  1. Sandu Palantin

    Din nou, un interviu foarte reușit al Mariei! Felicitări, Constantina! Felicitări, Maria! Țineți sus steagul românesc și demonstrați că există românii care fac și performanță, nu numai lucruri rele!

  2. Iulia P.

    Felicitari Maria pentru interviu!

  3. Radu

    Desi s-au scris mii de randuri si s-au facut, probabil, sute de interviuri cu Constantina Dita, cred acesta este cel mai bun si mai inspirat dintre toate. O poveste de viata autentica si remarcabila. Felicitari autoarei interviului.

    1. Maria

      Multumesc!

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.