Prof. Dr. Patru Firu – viata traita în 3 epoci diferite!

Iniţial, când am pus bazele interviului cu Prof. Dr. Pătru Firu, mi-am imaginat că la cei 92 de ani ai domniei sale, va trebui să o purtăm discuţia acasă. Aveam să mă înşel. L-am găsit în Cabinetul Stomatologic unde încă profesează. Acestea fiind datele problemei CV mai mult decât impresionant, nu mai constituie o surpriză.

Redau câteva repere din prodigioasa activitate:

 Administrativ:

  • Decan al Facultăţii de Stomatologie (1957-1961, 1976-1984);
  • Prorector didactic I.M.F. (1961-1964);
  • Director al clinicii de ortodonţie şi pedodonţie I.M.F. 29 de ani (1961-1989);
  • Decan al Facultăţii de Stomatologie Universitatea Ecologică (1990-1997)
  • Prorector al Universităţii Ecologice (1992-1997)
  • Coordonator al secţiei Bucureşti a Centrului de Colaborare al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (1962-1988)
  • Secretar general al Uniunii Medicale Balcanice (The Balkan Medical Union – BMU) (1988-1997)

Titluri ştiinţifice:

  • 1944-Doctor în medicină şi chirurgie;
  • 1950-1960 –Cercetător ştiinţific clasa I, la Centrul de Cercetări Antropologice Fr. Rainer al Academiei Române;
  • 1961 Asistent professeeur a titre etranger, Paris;
  • 1970 Docent în ştiinţe medicale;
  • 1974-1989 Director al Colectivului de cercetare în stomatologia infantilă;
  • 1992-1996 Reprezentant în Consiliul Europei (Council of Europe), în calitate de medic stomatolog chirurg.

Premii internaţionale:

  • Premiul Victor Babeş al Academiei Române pentru lucrarea ,,Sărata Monteoru studiu antropologic’’ împreună cu alţi trei cercetători;
  • 1965 medalia de aur la Congresul Internaţional de Stomatologie Varşovia;
  • 1966 premiul internaţional -ASI Congresul Internaţional de Stomatologie Roma;
  • 1968 marele premiu internaţional GIRS- Poitiers Franţa;
  • 1970 premiul Claude Martin al Academiei Naţionale Franceze;
  • 1982 profesor universitar evidenţiat ordin MEI;
  • 10 brevete de inventator.

 Vă invit să cunoaştem fascinanta poveste de viaţă a Prof. Dr. Pătru Firu

– Vă rog să-mi povestiţi despre dumneavoastră.

Sunt un om care a trăit trei epoci diferite, căci sunt născut în 31 august, după stilul nou 13 septembrie 1919. Am 92 de ani .

– Mulţi şi sănătoşi înainte!

   Mulţumesc.

– De unde veniţi?

Sunt din Căpreni, care era la vremea când m-am născut eu o comună cu 200 de familii bogate şi care făcea parte din judeţul Dolj. Deşi  până la Târgu-Jiu sunt 45 Km, iar până la Craiova sunt 52 Km, noi mergeam la Craiova şi nu la Târgu-Jiu, nu doar pentru că era un oraş mare ci pentru că spre Craiova coboram cu carele cu marfă.

– Vă rog să-mi povestiţi cum a fost viaţa în fiecare din cele trei epoci.

Am trăit o viaţă foarte frumoasă în epoca Regatului României. Când am împlinit 5 ani, a murit Regele Ferdinand, a urmat Mihai, un Rege tânăr.

Provin dintr-o familie în care după mamă am avut 8 generaţii de preoţi. Strămoşul nostru, străbunicul mamei mele a fost Dumitru Diaconu-Zugravu, cel care a pictat o parte din Mănăstirea Tismana, pe la 1711. A pictat şi multe icoane, am şi eu din partea lui 3 icoane. Bunicul meu –Dumitru Andreescu, tatăl mamei mele, a şaptea generaţie de preoţi, a avut  şi el 3 nepoţi, toţi doctori în teologie.

– Deci au mai fost în familie continuatori ai tradiţiei preoţeşti.

Da. Am scăpat eu. Bunicul ar fi vrut, să mă fac preot, dar mie nu mi-a plăcut.

– Vă rog să continuaţi.

În familia tatei, care era din Slăvuţa am identificat  trei generaţii de învăţători. Din partea mamei am avut în familie şi un grec – Mârzachi din Creta,  care a fugit cu oile pe la 1850, oricum l-a prins pe Cuza în România şi s-a instalat în regiunea Slăvuţa, Căpreni, Melineşti.

Eu am crescut sub oblăduirea bunicului din partea mamei, care absolvise şcoala de preoţi din Râmnicu-Valcea, un om curios, cu o inteligenţă vie, cu nişte idei care nu prea erau în concordanţă cu preoţia.

– Ce însemna asta?

Nevasta bunicului murise la 32 de ani la naşterea celui de-al cincilea copil. Bunicul avea atunci 35 de ani. El nu s-a recăsătorit şi de durere şi-a vândut vitele şi tot ce avea, mai puţin zestrea pe care a primit-o de la tatăl nevestei, pe care a păstrat-o pentru copii. Socrul bunicului meu fusese căsătorit cu fata grecului Mârzachi. Străbunica mea era deci fata grecului. Mârzachi a spintecat burta la 3-4 oi, a băgat monede de aur sub blana oilor, cu care a venit aici şi a cumpărat 80 hectare de pământ. Străbunicul meu avea doar 2 hectare de pământ luate în timpul lui Cuza şi-şi făcuse şi el o casă la care avea o scară mobilă. Noaptea o trăgea în casă de frica lupilor. Avea şi el cai şi grădină cu zarzavaturi. Fata lui Mârzachi era numită în sat ,,jupâniţă” pentru că purta maramă, salbă de aur la gât, avea cizme şi mergea călare la pământ să vadă ce fac muncitorii. Străbunicul cum o vedea se lua şi el după fată şi se ducea la grădina lui. Într-o zi fata uitându-se după el a căzut de pe cal şi s-a lovit. El a pansat-o cu mâneca de la cămaşa lui. A dus-o acasă şi a mai şi vizitat-o după aceea. Grecul nu era de acord, cu această prietenie, pentru că el era boiernaş, era de alt rang. Străbunicul a cerut-o de nevastă şi deşi fata voia, grecul se opunea. Într-o zi când Mârzachi s-a dus la Craiova cu căruţa să vândă produse, râul Amaradia era foarte mare l-a luat pe grec cu căruţă cu tot şi l-a înecat. După aceea, fata s-a căsătorit cu străbunicul.  Au avut o fată, care a fost bunica mea, cea care a murit la naşterea celui de-al cincilea copil.

Bunicii mei erau oameni gospodari, au avut moară, treierătoare,  dar niciodată nu au avut  cârciumi. Când a murit bunica, bunicul slujea la 3 biserici, 2 în Căpreni şi una la Stoina, dar cu banii luaţi pe tot ce-şi vânduse, 600 000 lei, a mai făcut o biserică. S-a dus în Bucovina, a văzut mănăstirile de acolo, a vorbit cu pictorii şi constructorii de acolo şi a ales ca model Mănăstirea Bistricioara de lângă Suceava. Dacă mergeţi la Căpreni o vedeţi la înălţime, că e aşezată pe un deal frumos, şi e diferită de celelalte biserici de la noi. Locul pe care a aşezat-o a fost donat de către moşierii Căpreanu şi Oroveanu, cu condiţia ca sa apară si ei pe peretele votiv al bisericii. Iar bunicul este trecut doar pe peretele lateral, Preot-paroh Andreescu Dumitru.

De ce vă spun că bunicul era diferit de alţi preoţi?  Era un om curios, el a făcut în biserică  şi o bibliotecă, nemaiîntâlnită. Era o cămăruţă cu 2 rafturi. În dreapta a pus cărţi bisericeşti: Evanghelii, Vieţile sfinţilor, iar în stânga a pus cărţi laice pe care le citea el şi le-am citit si eu. Bunicul îl citea pe dr.neurolog Marinescu, care studiase epilepsia, le citea şi sătenilor şi le spunea ce trebuie să facă. A învăţat din aceste cărţi ce înseamnă microbii şi cum trebuie să te fereşti de ei şi când era câte o epidemie undeva el spunea: ,,Mergem cu steagurile, înconjurăm satul şi blestemăm pe cei care vin în satul nostru”. Făcea în acest fel o izolare şi el fiind rău de vorbă, sătenii îl ascultau şi ei nu făceau nici scarlatină, nici pojar şi oamenii credeau în el.

Crescând pe lângă bunicul, ziua făceam ce voiam, dar seara mă întreba ce am înţeles din cărţile pe care mi le dădea să le citesc. La început citeam ca să nu-l supăr pe el. Îmi spunea că mă joc prea mult şi că trebuie să şi citesc. Datorită lui şi fiindcă mă controla, începuse să-mi placă să citesc. Cartea copiilor mei de Paul Dumer, Self-help, tradusă din engleză, o carte extraordinară, şi acum am în minte învăţăturile din acea carte, cum să te ajuţi când rămâi singur. Cartea despre Marie Curie şi Louis Pasteur mi-a dat ideea să fac medicină.

– Înţeleg că aţi avut o copilărie frumoasă.

Am dus o viaţă fericită. Între noi şi bunicul care-şi făcuse o căsuţă mică erau doar 3 case şi eu mergeam singur la el de la 5 ani. Curtea era liberă, avea vreo 3 oiţe şi tot timpul erau 3-4 miei prin curte cu care mă jucam. Am avut şi un căluţ mic pe care-l călăream la 6-7 ani. Bunicul meu mi-l cumpărase de la Circ, pentru că fiind bătrân voiau să-l dea la lei, să-l mănânce, dar la noi a mai trăit  5 ani. Apoi am avut calul meu, Bujor, pe care-l călăream şi alergam ca nebunul. Mi se spunea ,,Nebunul popii’’, nu nepotul popii.

Seara mâncam după gârleci, un acoperiş cu nişte dreve de fier în care erau găleţile cu lapte. Aveam 2 vaci cu lapte şi ne obligau ca seara, indiferent cât mâncăm înainte, să  mâncăm  şi o farfurie adâncă de lapte cu mămăligă. Şi  acum am păstrat acest obicei. Dimineaţa eram obligaţi să mâncăm ceai cu pâine, şi eventual dulceaţă, nu ne dădeau voie să mâncăm altceva. Bunicul luase la el un copil părăsit, Matei, care a devenit argat şi se ocupa de gospodărie.

Când eram în clasa a cincea de liceu, la 15 ani, a venit la noi fratele tatălui meu, care tocmai terminase Facultatea de Medicină Veterinară. S-a mirat că aveam mulţi pui şi a făcut castrarea la vreo 10-12 pui. Mi-a arătat  cum să fac şi am învăţat repede. Pe vacanţă, timp de 3 ani făceam câte 15-20 de castrări.

– Ce pui?

Pui de găină.

– De ce făceaţi asta? Şi eu sunt de la ţară, dar aşa ceva nu am  mai auzit. Mi se pare o cruzime.

Nu, puii nu simţeau nimic, pentru că mi-a dat şi novocaină să le fac anestezie, să nu-i doară. Când am ajuns la facultate ştiam să disec. Puii castraţi deveneau claponi, creşteau de 5-6 kg, precum curcanii. E adevărat că nu mai aveau capul ăla frumos cu creastă, dar carnea lor era moale, nu ţepoasă şi foarte gustoasă. Noi de Crăciun mâncam claponi.

– Aţi mai avut fraţi, surori?

Am avut 2 fraţi. Gheorghe, care era cu 2 ani jumătate mai mare ca mine, iar între mine şi fratele cel mic – Ion, erau 7 ani. Am mai avut după mine o soră şi un frate care au murit mici, în timp ce părinţii noştri îşi făceau casa de la Craiova.

Cel mic – Ion, a făcut Biologia la Cluj. Era profesor ca formare, dar a fost directorul Muzeului Olteniei, unde a făcut lucruri extraordinare. A fost un om foarte talentat, artist, pictor, a făcut lucrări de antropologie, având la muzeu o grupă de antropologi. Nenorocirea a fost că fiind director a avut mulţi ,,prieteni” care-l felicitau pentru funcţia obţinută şi-i cereau de băut. A murit la 57 de ani. Când am fost decanul facultăţii veneau la mine fel şi fel de persoane, să le dau de băut, dar eu le serveam cu ceai şi atunci scăpam de ele.

Fratele cel mare,  Gheorghe, a făcut Politehnica, un an. Era student la Motoare. Când a terminat anul I, i s-a spus că există posibilitatea ca la Buzău, sa facă şi pilotaj de avioane şi  în loc să vină la ţară la bunicul, să se odihnească, s-a dus să facă şcoala de aviaţie la Buzău şi a ieşit pilot. Asta s-a întâmplat în 1941, când a început războiul. L-a mobilizat şi  l-a făcut adjutant – stagiar, că nu făcuse şcoala de ofiţeri. A făcut războiul, a mers până la Don, în Rusia, de unde s-a întors în concediu, în 22 august 1944, când a plecat spre Craiova şi Căpreni. Din păcate, a fost rechemat pe front. În 1944, pe 23 august a avut loc bombardarea Bucureştiului. Avionul lui a fost doborât în 24 august 1944 la Băneasa şi a luat foc. Avea doar 26 de ani.

– O amintire cumplită. Haideţi să revenim la amintiri mai plăcute, la şcolile pe care le-aţi urmat.

Chiar dacă eram de la ţară şi pe atunci exista ideea că acel copil care e bun de carte, să fie trimis la oraş. Mulţi s-au făcut profesori, doctori, medici veterinari.

Am mers la şcoală  la Craiova. Îmi amintesc şi acum de învăţătorul Florescu din şcoala primară, un om şi un învăţător extraordinar, care era sever, dar drept. În calsa I şi a II a am luat premiul I. În clasa a III-a m-am îmbolnăvit de scarlatină, am lipsit o lună şi am luat premiul II, dar pentru ca eram doar la o diferenţă de două sutimi de colegul meu Octavian O. Iliescu mi-a dat premiul I, eu fiind strigat al doilea. În clasa a IV a fost ales cestor primo– şeful clasei de azi – Iliescu, dar colegii mei nu l-au acceptat şi m-au ales pe mine, pentru că eu jucam oină şi fotbal cu ei. El era băiatul judecătorului, un băiat mai retras, foarte bun, excelent, excepţional pot spune care ştia franţuzeşte din familie, nu ca ţăranul de Firu. Ştiam şi eu franceză că mama urmase doi ani la Javé, un Institut francez din Craiova. Făcuse doar doi ani, fiindcă după ce a murit mama ei, ea nu s-a mai dus la Javé, ci s-a dus în clasa a III-a la şcoala primară din Căpreni. În clasa a V-a am trecut la Secţia Ştiinţifică şi colegul meu Iliescu a trecut la Secţia Modernă şi am fost premiant I până în clasa a VIII-a.

Şi la Colegiul Carol, am avut mari profesori, care erau doctori în ştiinţe. Profesorul Costache Rădulescu era doctor în ştiinţe biologice. Profesorul Măruţă era doctor în literatură. Profesorul C.D. Fortunescu era un mare om de  cultură, secretar general în timpul guvernului Iorga. Profesorul Dongorozi era doctor în geografie. Atât de bine învăţam noi la liceu, încât atunci când am mers la facultate şi am avut sistemul nervos vegetativ, eu nu am avut nevoie să citesc, pentru că îl ştiam de la Profesorul Costache Rădulescu.

Am terminat şef de promoţie şi la bacalaureat am reuşit bine. Tatăl meu a zis să mă fac inginer, nu a vrut să fac Medicină. Mi-a luat diploma de bacalaureat  şi m-a înscris la Politehnică. Aveam acolo un unchi, Profesorul Ilie Dumitrescu, a cărui mamă era soră cu bunicul, stătea în aceeaşi casă, doar gardul îi despărţea, care aveau o moşie de 12 km, de la Amaradia până la Motru şi la Turburea. Nenea Ilie a fost mult timp, 15-20 de ani, Director al Apelor şi Pădurilor, şi în timpul războiului. Avea Doctoratul în Germania.

Eu i-am spus mamei că vreau să mă fac medic şi ea s-a dus a obţinut o copie a diplomei de bacalaureat şi m-a înscris la Medicină. Nenea Ilie s-a supărat pe noi, i-a părut rău şi l-a certat pe  tatăl meu. Mai târziu ne-am împăcat.

– Medicină la Craiova?

Nu. Facultatea de Medicină la Bucureşti, pentru că nu se înfiinţase la Craiova. Era 1938. Am fost 1500 candidaţi pe 200 de locuri şi eu am intrat al şaptesprezecelea. De la Craiova am reuşit doar 2. Începea războiul, se îndreptau mulţi spre Medicină şi profesorii erau mai severi.

Şi în facultate am avut şansa să am ca profesori de elită: Francisc Rainer, Gr.T.Popa, Emil Palade, laureat al premiului Nobel.

Doctorul Rainer era un om sever. El a făcut institutul de antropologie care e în curtea Facultăţii de Medicina. În 1936, a fost aici un mare congres. Eu am intrat Medicină în 1938.

Doctorul Palade mi-a fost  asistent la anatomie, la disecţie. El m-a convins la sfârşitul anului doi să intru preparator benevol prin concurs. M-am prezentat la examen, am fost vreo 20 de concurenţi din anul II şi III, pe 10 locuri. Am fost ales al patrulea sau al cincilea. A venit Profesorul Rainer ne-a cunoscut, foarte prietenos cu noi, şi pe mine m-a dat pe mâna lui Profesorului Palade.

– Dar nu vă era teamă de disecţii?

Nu, treceam în anul III, nu-mi era frică, te obişnuieşti, disecasem deja de doi ani. Am făcut multe disecţii. De exemplu Rainer mi-a dat sa disec o bucată de muşchi de la genunchi – sub aponevroza e artera femurala. Disecţia trebuia să o fac cu ace de disecţie, sub jet de apă şi vă închipuiţi ce însemna asta iarna. La  Profesorul Rainer prima lecţie a fost să disec nervul timpanal. Fără să ştiu, prima mea operaţie am făcut-o cu instrumentele de stomatologie (tur de picior cu piese drepte şi freze).

Primul meu stagiu de externat, l-am făcut la spitalul Polizu, spital al asigurărilor sociale. Aici erau 3 etaje şi la fiecare etaj erau zilnic câte 10-15  hernii, apendicite, mai era şi câte un stomac. Profesorul meu era oltean şi mă lua în operaţii. La vârsta de 20 de ani eu operam. Când am terminat anul III a venit războiul şi am fost concentrat, la Spitalul III campanie, că eram medic sublocotenent din 1940.

În 1942, când eram în anul IV,  s-a aprobat ca asistenţi universitari să poată fi şi absolvenţii din anul IV, aşa cum era la Litere şi la Filosofie, nu mai trebuia să aştepţi şase ani. Pe timpul regatului, pe vremea noastră nu puteai să ocupi nici un post fără concurs. Eu nu am vrut să dau concurs, pentru că erau concurenţi care studiaseră la Paris sau Viena, dar doctorul  Palade m-a convins să particip, spunându-mi că sunt un prost dacă nu particip, că sigur ştiu mai mult decât ei. Aşa că am participat la concursul pentru postul de asistent universitar la anatomie, la doctorul Gr.T.Popa. Erau 62 de candidaţi. Examenul era foarte greu, aveam disecţie, teză şi oral. Am luat concursul primul. Ca asistent eram şi plătit, aveam 500 lei pe lună. Asta m-a obligat să merg în învăţământ, dar ca să  rămân anatomist nu-mi convenea. Mi-am spus de când eram extern, în anii III şi IV că un anatomist bun este chirurg bun, aşa că m-am hotărât să fac chirurgie. Asistent la anatomie era perfect. Am învăţat să fac cele mai fine operaţii pe faţă. De fapt eu vroiam să merg la urologie la profesorul Burghele, dar când s-a înfiinţat Facultatea de Stomatologie, după 10 ani de anatomie am fost trecut cu postul meu de asistent aici, la profesorul Dan Teodorescu. Am ajuns deci intern la clinica de stomatologie a lui Dan Teodorescu. Am fost 16 ani asistent aici.

– Şi 20 de ani aţi fost Decan.

Bine, primul Decan al Facultăţii a fost, profesorul Repciuc de anatomie, apoi a fost Ionescu care era ORL-ist, apoi am fost ales eu.

În 1948 a fost reforma învăţământului. Noi am avut mulţi oameni care nu voiau să se facă astfel încât stomatologia să fie facultate. Chiar un profesor nou a spus într-un congres profesoral că nu e nevoie de facultate, să facem o stomatologie ca în Rusia de 2 ani, că noi nu facem operaţii, avem de tratat doar carii. Atunci profesorul Lupu s-a opus spunând că stomatologia este o specialitate medicală, trebuie să ştii medicină, pentru că infecţia de focar dentară e  cea  mai periculoasă, atacă dintele dar muşcă inima, valva şi faci insuficienţă valvulară. Profesorul Iacobovici a susţinut că stomatologia e o specialitate chirurgicală

Aşadar am fost format de elita medicală din România şi nu vorbesc numai de specialişti în medicină ci şi despre modul de comportare. Ei nu-şi permiteau să facă greşeli în medicină, sau să ia bani. Toţi intrau prin concurs. Frate cu mine dacă erai, dădeai concurs. Numai 3 oameni au fost numiţi profesori fără concurs: Nicolae Kalinderu şi George Assaky, care veneau de la Facultatea de Medicină din Paris, şi Victor Babeş,  care era profesor la Viena şi în Germania. Ei au fost numiţi de rege prin decret. Diploma mea de doctorat este semnată de Regele Mihai. Când ajungeai la un asemenea nivel, titlul trebuia respectat şi atunci nu puteai face greşeli, trebuia să respecţi acest titlu.

– Dar fiind implicat în atâtea activităţi mai aveaţi timp şi pentru viaţa personală?

Aveam. Eram căsătorit cu Anne-Marie, fata Generalului Dr. Manu, corsican la origine. Îl chema Mane. Tatăl lui fusese mecanic de maşini mici şi venise în România în timpul primului război mondial cu 5 maşini, 2 le-a vândut Casei regale. Mane a avut 2 băieţi şi amândoi au făcut armata. Socrul meu a făcut medicină militară, celălalt a făcut artilerie. Anne-Marie şi cu mine ne-am căsătorit când eu eram asistent la anatomie şi ea a intrat în anul I la Medicină. A fost o dragoste pasională. Era o femeie frumoasă şi deşteaptă. Cei 10 ani de căsătorie s-au încheiat cu un dezastru. Eu eram intern la ORL la profesorul Ţeţu. Aveam  o garsonieră, dar practic noi stăteam în spital, că eram de gardă o dată la 2 zile. Soţia mea a vrut să dea şi ea examen la profesorul Ţeţu. A vrut să vadă cum arată o amigdalită pultacee. Am chemat-o să-i arăt, că aveam sute. Ea n-a ştiut cum să apese pe limbă cu instrumentul, i-a atins faringele, pacienta a vomitat şi a scuipat-o. Nenorocirea a fost că pacienta avea pneumococ, care i-a intrat în ochi soţiei mele. A făcut o infecţie medulo-rahidiană, o meningo-encefalită pneumococică a măduvei spinării şi a creierului şi asta e mortală. Norocul ei a fost că atunci apăruse penicilina. Socrul meu fiind general a mers la Ambasada Americii şi a obţinut 10 sticluţe de penicilină, pe care i le-am făcut din 3 in 3 ore şi aşa a scăpat, dar ea era gravidă în luna a  şaptea şi pierderea copilului a afectat-o foarte mult. Atunci ea mi-a cerut să ne mutăm la Paris, unde avea un unchi, care era un mare bogătaş nenea Costică Popovici care a avut o moşie de 1500 ha pe Borcea, la Chiţorani. Nevasta lui nenea Costică era franţuzoaică şi se mutaseră în Franţa. Ne chemaseră şi pe noi să ne înfieze, că ei nu aveau copii. Soţia mea voia să plecăm, dar eu nu. Era pe vremea lui Gheorghiu Dej. Dacă eu aş fi plecat, pe părinţii mei i-ar fi aruncat în Bărăgan, pe fratele meu l-ar fi dat afara de la Muzeu, aşa că am refuzat să plec. Soţia mea a divorţat. De necaz eu am plecat în Coreea.  Ca să plece în străinătate s-a căsătorit cu un artist evreu, Felix Caroli, cu gândul că astfel  se va putea duce la unchiul său.

– Câţi ani aveaţi când aţi plecat în Coreea?

Aveam 28 de ani. Trebuia să stau 6 luni, dar până la urmă am stat un an şi jumătate. Nu avea rost să mă întorc în Bucureşti, nu aveam casă nu mai aveam familie. Aici am trăit o experienţă extraordinară. Am făcut 1500 de operaţii, tot felul de operaţii: făceam parotidectomii, buză de iepure, epichantus – o prelungire a ochiului care trebuie să o scoţi.

– Ce vă aştepta la întoarcerea în ţară?

La întoarcere, în 1957, după 15 ani, în care eram doar şef de lucrări la stomatologie, datorită caracterizării făcute de tovarăşul Cîrjaliu, conducătorul politic al echipei medicale, am fost propus să fiu Decan la Stomatologie.

Simultan eu eram şi cercetător ştiinţific la antropologie. Când am fost propus Decan, mi s-a propus să plec de la antropologie, dar eu nu vroiam să plec. Nu puteam să plec pentru că eram angajat într-o anchetă medico-antropologică de 10 ani – 1950-1960. M-am ocupat de dezvoltarea aparatului dento-maxilar. Aveam cam o lună de zile în diverse sate din 10 judeţe. Am bătut Oltenia, Bicaz, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului cu o echipă de 10-15 persoane în care erau şi pediatrii şi antropologi, toate specialităţile, ne întâlneam la masă şi discutam şi aşa am învăţat eu, dacă vreţi, pe lângă medicină, etnografie şi filosofie.

În 1960 a venit la mine, de data aceasta la antropologie, profesorul Milcu, cu preşedintele Academiei ca să mă numească directorul Institutului de Antropologie, pentru că aveam un set de lucrări care le plăcuseră lor, cu obligaţia să mă las de ,,dentisterie”, dar  eu nu am fost de acord pentru că din asta trăiam. Am fost criticat că renunţ la un salariu de 3000 de lei, maşină la scară şi membru al Academiei. Am rămas medic stomatolog, dar am continuat să lucrez la antropologie cu o studentă de la biologie, Cristina Glavce, care acum e directoarea Institutului de Antropologie Fizica “Francisc J. Rainer”. Am început lucrări cu ea şi timp de 50 de ani am lucrat materialul stomatologic în antropologie, am introdus antropologia în ortodonţie.

Cu lucrările de antropologie am studiat mormintele de la Sărata Monteoru. Erau 120 de schelete din epoca bronzului şi am făcut diagnosticul lor pe baza dinţilor. Eu sunt coautor la lucrarea ,,Sărata Monteoru – studiu antropologic” pentru care am primit premiul  Babeş.

– Instruirea dumneavoastră a fost făcută doar în ţară?

Am căutat să obţin o bursă în Elveţia şi în Anglia, dar nu am fost primit. M-a primit însă profesorul M. Dechaume la Institutul de Stomatologie din Paris, unde am primit o bursă OMS, de un an, în octombrie 1960. Tema bursei mele a fost chirurgia maxilo-facială la copii. Întâmplarea a făcut ca exact în octombrie 1960 în „Revue de stomatologie”, pe prima pagină să fie publicat articolul meu original şi al profesorului Niţescu în care prezentam ,,Hipercalcemia provocată în tratamentul fistulelor salivare parotidiene’’. Profesorul Dechaume a primit revista, a citit şi m-a întrebat dacă eu sunt autorul. A fost încântat să aibă în faţă un om care face lucrări ştiinţifice deosebite. Am fost introdus în sala cu cei 50 de cursanţi, dar în momentul în care mi-a strigat numele mi-a dat ultimul rând de undeva de sus. El făcea consultaţii, punea diagnostice foarte grele. Veneau la el oameni din toată lumea. De acolo de unde mă aşezase nu vedeam nimic, nu înţelegeam, mă plictiseam. Ştiu franţuzeşte, dar îţi trebuie o lună până te obişnuieşti cu limbajul lor. Dar încet, încet, după două săptămâni mi-am revenit. Un coleg de-al meu din Normandia, care stătea mai în faţă, a spus la o consultaţie  ,,că este vorba de un bolnav cu un abces submaxilar’’. Profesorul n-a fost mulţumit de răspuns şi eu am ridicat mâna şi am spus că e ,,un abces în recesul lojei submaxilare’’. Răspunsul ăsta m-a adus în faţă şi aşa am ajuns să stau un an de zile lângă profesor.

Studiile pe care le-am făcut eu, în ţară, cu dezvoltarea mandibulei şi a craniului mi-a folosit la examenul de la Paris. Francezii pun foarte mare preţ pe examen. Noi am intrat în institut 50 şi am luat examenul doar 3. Comisia era formată din 7 persoane îmbrăcate în haine cu hermină la guler. Prima probă a fost de cultură generală. Ne-au dus la Biblioteca Centrală, ceva superb, extraordinar. Dacă ajungeţi la Paris trebuie să vizitaţi Biblioteca Centrală, dar asta numai cu aprobare specială. Colegului meu i-au dat Balzac. Eu mi-am ales George Coşbuc. Fiindcă ei nu aveau în bibliotecă George Coşbuc, nu mi-au  dat nota, dar mi-au dat examenul. Apoi au urmat probele, tezele, practica, eu am avut să scot o tumoră parotidiană, una dintre cele mai grele operaţii în stomatologie. Ei aveau pentru asta profesori asistenţi specializaţi. L-am întrebat pe profesorul Grevain dacă-mi dă voie să folosesc tehnica mea. S-a mirat, dar mi-a dat voie şi am luat nota maximă. Examenul a durat 15 zile, la 2 zile-ţi venea rândul să faci o altă intervenţie. Pentru rezultatele mele profesorul Dechaume mi-a cerut să-i fac în două săptămâni schema sistemul de învăţământ din România. Eu eram decan, dar lor nu le spusesem aşa că i-am adus în 3 zile planul de învăţământ de la noi scris în franţuzeşte. A rămas foarte impresionat. Între noi s-a stabilit o legătură foarte puternica, astfel încât, când a plecat în concediu în august profesorul Dechaume m-a lăsat să-i ţin eu locul la cabinetul lui din Rue de Rivoli. Pentru asta mi-a dat 5000 de franci. Avea un cabinet foarte luxos, pe strada cea mai bogată din Paris, vă închipuiţi ce pacienţi am avut în cele două săptămâni. Numai oameni politici. Am rămas prieten cu profesorul până la moarte, ne-am scris şi ne-am văzut.

Eu am fost invitat oficial din 1962  până în 1996 în fiecare an la Congresul Asociaţiei Stomatologice Internaţionale la Paris. Îmi dădeau între 4000 şi 6000 franci, casă şi masă, să stau în Paris 3 zile, cu condiţia să ţin o conferinţă de 1-2 ore, care să aibă ceva original. Şi m-am dus în toţi aceşti 34 de ani.

– Ce aţi făcut după ce v-aţi întors de la Paris?

Am continuat lucrările ştiinţifice făcând un studiu imens. Din 1961 până în 1989, 29 de ani am fost şeful clinicii având 30 de unituri dentare. Zilnic în clinică erau 200 de pacienţi. Eu am făcut aici şi sala de operaţii şi i-am învăţat pe toţi. Colegul meu Valerian Popescu nu mi-a dat voie să operez la mine la facultate, unde aveam clinica. Întâmplarea a făcut să-mi iasă în cale Dr. Colonel Augustin, care era şeful medical al armatei şi mi-a propus să operez la Spitalul militar. Am avut aici la dispoziţie o sală de operaţii specială şi ajutorul personalului clinicii. Operam marţea şi vinerea. Am 3000 de operaţii făcute la Spitalul militar.

Am fost invitat în 25 de clinici universitare din Europa şi din S.U.A. să fac  demonstraţii practice. De exemplu, eu pentru mandibulă am 19  tehnici, alţii nu au decât una sau două. Eu fiind anatomist am putut să le fac. Şi acum îmi vin bolnavi care i-am operat acum 20-25 de ani, care au emigrat în Franţa, Italia,  sau Germania şi-i văd.

Eu am creat o nouă disciplină care se numeşte antropologie medicală dentară. Am făcut normalul şi limite de variabilitate la normal. Închipuiţi-vă că am măsurat 51 de fete şi 51 de băieţi din liceul de vizavi de facultate timp de 6 ani. I-am luat din clasa I până când au terminat. Toţi sunt fotografiaţi, măsuraţi si teleradiogarafiaţi. Au fotograme, encefalograme. Atunci poţi pune diagnosticul exact. Aşa am putut crea o nouă disciplină care se predă la Facultatea de Medicină Dentară din Iaşi, condusă de profesorul Norina Forma, Decanul facultăţii.

– De ce nu se predă şi la Bucureşti?

Pentru că nimeni nu e profet în ţara sa….

 – Astfel,  facem brusc trecerea şi spre cea de-a treia epocă.

În 1989 eu am fost pensionat ,,la cerere’’, pe care mi-au făcut-o şi mi-au semnat-o ,,comuniştii mei’’. Cel care a urmat, a dat dispoziţie la biblioteca facultăţii să culeagă cele câteva sute de volume de stomatologie ale mele şi să fie topite. După ce m-au scos la pensie, nu m-au acceptat nici ca profesor consultant, chiar dacă aveam doctoranzi, care lucrau teza cu mine şi o prezentau la altcineva. Abia după 6 ani, în 1996 au revenit şi m-au numit profesor consultat, dar eu nu m-am dus la facultate, ci m-am dus la Spitalul Militar şi am lucrat aici până în 2002, când m-am întors la ortodonţie condusă la profesorul Dragoş Stanciu, fostul meu student şi am continuat până în 2010 când m-am retras.

– Dar, pensionarea asta, un pic forţată, nu v-a făcut să protestaţi?

Nu, pentru că mi-au făcut şi un serviciu că m-au pensionat. În 1990 am fost fondatorul Universităţii Ecologice, la care am fost şi decan şi prorector, asta până în 1996 când am plecat, pentru că au făcut greşeala aceea cu lucrările de teză de doctorat a 60 de italieni. Mi-am dat demisia şi m-am dus la Titu Maiorescu.

– Acum mai ştiţi ce se  întâmplă în facultăţi?

Ştiu ce a făcut la ortodonţie profesorul Dragoş Stanciu, Decanul Facultăţii de Medicină Dentară, care mi-a fost student, care a asistat la toate cursurile mele cu proiecţii – aveam 1200 de proiecţii pe diapozitive, numai pentru curs- timp de 10 ani de zile, care a susţinut şi teza de doctorat cu mine. Dragoş Stanciu a desfiinţat în primul rând laboratorul de tehnică  dentară  pentru aparate ortodontice, unde eu aveam 24 de tehnicieni ca sa facă aparate mobile. Aveam 150-200 pacienţi zilnic pe cele 40 unituri.  N-au mai rămas decât 2 tehnicieni din 24. Eu aveam două săli de chirurgie, una în care operam doar eu şi una în care operau ei, că trebuiau sa înveţe să facă operaţiile mai uşoare. Le-a desfiinţat. Radiologia noastră este specială, a desfiinţat-o. A desfiinţat laboratorul de fotografii. A rămas numai cu ortodonţia fixă, care nu era trecută în legea veche să fie gratis. În acest sens s-au redus cheltuielile cu tratamentele gratuite din vechea lege, introducându-se aparate fixe care trebuiau plătite. De asemenea şi celelalte examene de investigaţii fiind făcute în clinici private, trebuiesc plătite. Clinica de ortodonţie având chiar beneficii. Consider însă că profesorul Dragoş Stanciu a procedat foarte bine cu restructurarea clinicii, continuând să dezvolte tehnicile moderne, care nu se utilizau decât sporadic.

– Revin cu o întrebare pe care v-am mai pus-o, singur aţi trecut prin toate acestea? Şi de unde atâta energie?

Daca eşti ordonat găseşti energie pentru tot ce-ţi propui. În ce priveşte viaţa mea privată, vă pot spune că la revenirea din Franţa m-am recăsătorit cu Rodica Voiosu, care era inginer. Fusese şi ea căsătorită şi era divorţată. Mi-a prezentat-o decanul facultăţii de farmacologie, profesorul Ioanid. Rodica era fata fostului Director General al apelor, pe care eu nu l-am cunoscut, fiindcă a murit înainte de a-mi cunoaşte viitoarea soţie. Profesorul Ioanid ne-a invitat la masă, ne-am cunoscut, şi după 2 luni ne-am căsătorit. A fost o soţie extraordinară şi am trăit 30 de ani împreună. O regret foarte mult, pentru că din  12 mai 1992 nu mai este.

V-am ascultat povestea cu mult interes. Exactitatea cu care mi-aţi relatat, cu lux amănunte, toate etapele din toate cele trei epoci parcurse, m-au lăsat fără cuvinte. Vă rog să-mi satisfaceţi o ultimă curiozitatea. Dinţii dumneavoastră par a fi ,,de la mama lor’’?

            Aşa este, am doar 4 dinţi puşi, restul sunt ai mei.

  – Uimitor. Nu exagerez prea tare dacă spun că eu nu mai am  decât 4 dinţi ai mei…

Mă bucur că v-am cunoscut şi că pot împărtăşi cititorilor mei povestea dumneavoastră. Pentru unii dintre noi, care ne-am născut gata obosiţi, întâlnirea cu dumneavoastră e o binecuvântare. Vă doresc multă sănătate şi energie ca să continuaţi proiectele începute.

 Şi eu vă mulţumesc.

Comentarii

comentarii

Related posts

9 Thoughts to “Prof. Dr. Patru Firu – viata traita în 3 epoci diferite!”

  1. melania

    Foarte frumos Maria. O adevarata istorie… O sa-i arat articolul si tatei. Cred ca va fi foarte incantat. M-ai facut sa ma mandresc, inca o data, ca sunt din comuna Capreni. Multumesc Maria!!!!

  2. Lucian

    Minunat,  ce oameni erau pe vremuri, ce invatamant…

     

  3. Georgescu Constantin

    Am citit cu mare satisfactie povestea vietii profesorului Patru Firu ,am avut onoarea sa il cunosc personal . In copilaria mea ,am urmat cu dumnealui,cu o serie de aparate dentare,multi ani…. Un adevarat profesionist. Ii placea foarte mult trandafirii….mi-as dori sa il mai intalnesc odata si sa-i ofer un buchet de trandafiri. Ce bine ar fi sa mai avem oameni ca profesorul Firu???

  4. Daniela Farhadi

    O poveste minunata, o bucatica de istorie in acelasi timp. Fascinant. Am citit cu mare interes acest interviu. Mi-a placut mult fraza "Nimeni nu este profet in tara lui." Cam asta e destinul oamenilor geniali, sa nu fie pretuiti la ei acasa. M-a impresionat inaltimea morala la fel de tare ca si competenta profesionala a acestui mare om. Astfel de persoane ar trebui sa faca scoala in tara noastra, sa fie sustinute ca sa formeze generatii intregi de profesionisti.

  5. dr.mahmoud alshara

    Bunea seara
    Am citit cu atentie ce ati scriti despre un simbol mare pentru mine .e vorba despre profisor patru firu , care a fost pentru mine ca un parinte si simbolul meu in viata , va rog din suflet daca puteti sa ma ajutati sa…ml faceti legatura cu dinsu si va ramin dator
    mahmoudalshara2@gmail.com

  6. MUSATESCU GABRIEL

    Vreau sa-i multumesc d-lui Profesor, am fost unul din pacientii dansului. Mi-a facut 2 operatii pana in 1990 care cred ca erau la vremea aceia foarte rare. Una a fost de transplant de os iliac si cealalta transpalnt de la buza inferioara la cea superioara ( nu stiu daca m-am exprimat corect ).Daca dansul citeste acest mesaj sau cineva apropiat as vrea sa-l vad sa-i multumesc personal.

    1. MUSATESCU GABRIEL

      Imi aduc si acum aminte, cred ca au trecut peste 40 de ani de atunci cand imi spunea ca dansul si dupa ce bea ceai se spala pe dinti. Pot sa spun ca i-am urmat sfatul aproape in totalitate.

  7. andrei k.

    Am nevoie de un schimb de idei pe tema prof Firu cu Maria Bacescu – din blog nu reiese cum o pot contacta. Nu e temã de blog dar nu ma descurc altfel. Multumesc de raspunsul dansei pe adreasa mea de e-mail.

     

     

     

     

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.