Nu ai ce sa demonstrezi pe lumea asta!

În drumurile şi în preocupările mele am tot întâlnit foşti colegi de liceu, despre care mi-am dorit să scriu. Uneori am reuşit.

ROBERTA ROŞCA se încadrează aici. Odionioară mi-a fost colegă. Azi este un Manager de succes la o Companie de studii clinice.

 N-am nici un  motiv să vă fac să credeţi că drumul ei a fost uşor. Destinul ei a fost împletit şi cu îzbânzi, dar şi cu încercări dramatice. Nu ştiu dacă greşesc, dacă spun că în acele momente şi-a interzis deznădejdea, dar ştiu că s-a ridicat şi-a mers înainte. A reuşit să facă asta doar prin forţe proprii.

Vă împărtăşesc cu drag povestea ei.

 Te-am remarcat întâia oară pe o scenă. Nu mai ştiu dacă eram în Amfiteatrul Liceului Tudor Vladimirescu sau la Casa de Cultură la una din serbările omagiale ale aceluiaşi liceu, al nostru, dar ştiu că erai strălucitoare şi recitai magnific. Prin sală se spunea că tatăl tău, profesor de română fiind, se ocupa de tine. Aşa era?

– Părinţii mei au fost profesori, dar niciunul nu a predat limba română. Mama a fost profesoară de matematică şi tata a fost profesor de educaţie fizică, o combinaţie foarte interesantă.

– Unde au fost profesori?

– Iniţial au profesat în satul Ceauru, lângă Tg-Jiu, unde tata a fost şi director de şcoală. La foarte scurt timp după ce m-am născut eu, satul a fost strămutat şi părinţii mei nu s-au mai mutat în satul nou, ci s-au mutat la Tg-Jiu, într-o casă veche, foarte frumoasă, cu sobe adevărate operă de artă, cu giurgiuvele sculptate…

Am avut noroc şi toată copilaria mea a fost înconjurată de frumos, datorită acelei case.

– Şi atunci de la cine ai mostenit pasiunea pentru poezie?

– Nu ştiu, cred că aşa m-am născut, cu suflet de artist, dar, probabil la descoperirea acestei laturi a contribuit o întâmplare.

– Ce întâmplare?

– Părinţii mei erau extrem de stricţi, nu mă lăsau nicăieri, nu aveam nici un fel de prieten, nici o cunoştinţă apropiată…

– Eşti singurul lor copil?

– Nu. Mai am o soră, cu 6 ani mai mică decât mine.                                                                                                            

– Să revenim la întâmplarea care ţi-a dat în vileag talentul artistic.

– Învăţătoarea din clasa I le-a spus părinţilor că trebuie să mă lase să intru în contact cu oamenii, pentru că eram deja de o timiditate maladivă.  În urma acestei discuţii m-au înscris la un cerc de literatură la Casa Pionierilor, la o profesoară pe care o cunoşteau.

Deci talentul tău nativ a început să fie şlefuit în Casa Pionierilor?

– Acolo a început totul. Mergând la acel cerc, doamna profesoară a descoperit faptul că puteam să scriu şi să recit foarte frumos şi m-a încurajat. Astfel am ajuns să urc pe scenă. Participam la  numeroase spectacole, am început să primesc premii şi toartă lumea mă felicita de fiecare dată când urcam pe scenă. În timp, prin clasele a-V-a sau a-VI- a, am început să urmăresc actorii recitând şi am mai avut noroc că la diferitele concursurile la care participam, deja la nivel naţional, sau la spectacolele televizate, venea câte un regizor şi de la el prindeam câte o informaţie, încercând astfel să fiu din ce în ce mai bună.

11De unde ţi-ai adunat atâta curaj, sau mai exact cum a reuşit să te transforme scena, din copilul timid care erai în clasa I, într-o recitatoare admirată, premiată şi îndelung aplaudată? – Mi-a plăcut extraordinar de mult să fac asta. Când am fost pe scenă a fost cea mai plăcută perioadă din viaţa mea, dar din păcate totul s-a terminat foarte brusc în clasa a- IX- a când tata a hotărât că dacă voi continua să recit aş putea să–mi ratez şansele de a mă realiza profesional.

– Oare ce-l va fi determinat să creadă asta?

– La un moment dat, a venit la Tg-Jiu pentru un spectacol la care participam şi eu, Tatiana Sireteanu o regizoare de la televiziunea română, care a încercat foarte mult să-i convingă pe părinţii mei să mă lase să fac Liceul de Arta Dramatică, propunandu-le chiar să mă găzduiască. Spunea că aşa am mai multe şanse să intru la Institutul de Artă Teatrală (pe atunci erau 2-3 locuri pe an). Mi s-a părut interesantă întâmplarea asta pentru că ceva asemănător se mai petrecuse la noi în familie. Bunica mea fugise de la pensionul unde nu-şi găsea locul şi Doamna Sabina Cantacuzino, soţia lui Ion Cantacuzino i-a convins pe părinţii ei să o lase să facă şcoala de moaşe (ceea ce-şi dorea bunica şi ceea ce a şi făcut) propunându-le să o găzduiasca la ea în casă şi să o supravegheze.

– Dar în cazul tău n-a funcţionat.

– Din păcate părinţii mei nu s-au lăsat convinşi. Astfel s-a terminat perioada artistică din viaţa mea.

– Cum adică? Au hotărât în numele tău?

– Exact aşa! Eram pe vremea comuniştilor atunci, când eu recitam inclusiv poezia patriotică, şi a nu mă mai lasă putea avea repercusiuni. Asumându-şi orice risc, tata a spus să nu mă mai coopteze în niciun fel de spectacole, că el nu vrea un astfel de drum pentru  fata lui, aşa că toată povestea s-a terminat foarte brusc, la fel de brusc cum a şi început.

La şcoală, la profesorii, ai găsit înţelegere, ai fost apreciată pentru talentul tău?

– La Şcoala Generala nr.8 unde am făcut eu, l-am avut profesor de română pe domnul Lăzăroiu, care era şi directorul şcolii şi un om şi un dascăl deosebit.

La Liceul Tudor Vladimirescu l-am avut profesor de română pe domnul Popescu Băleşti, un profesor care-mi plăcea foarte tare, pentru că ne învăţa cum să citim şi ce să reţinem dintr-o carte.

 Mie însă nu mi-a plăcut doar literatura, ci în egală măsură mi-a plăcut şi ştiinţa. Nu atât de mult matematica superioară, care presupunea abstractizări mult prea intense pentru sufletul meu de artist, dar mi-a plăcut de pildă geometria în spaţiu. La un moment dat început sa fie mai interesant pentru mine să înţeleg partea filosofică a integrării, decât rezolvarea integralelor în sine. Am avut parte şi la aceste discipline de profesori minunaţi: Domnul profesor Pasăre, profesorul meu de matematică din gimnaziu, Domnul profesor Vasile, cu care am descoperit frumuseţea fizicii în liceu. Toate astea mi-au folosit la ceva, pentru că, de exemplu, în continuare mă simt norocoasă că pot redescoperii fizica şi chimia alături de fiul meu.

Revenind la întrebarea ta, probabil că unii profesori mă apreciau, alţii nu, ca-n viaţă. Poate că ceva din firea mea, din comportamentul meu mă făceau extrem de antipatică pentru că mi s-a întâmplat ca oamenii din jurul meu să simtă nevoia să spună că nu sunt aşa minunată şi asta mi se întâmplă şi acum.

Tuturor ni se întâmplă asta! Te rog să reiei firul poveştii.

– Mi aduc aminte că prin clasa a VII am avut un an foarte bun şi am luat foarte multe premii: premiul II la un concurs de recitări la Cântarea României pe ţară, premiul special la Olimpiada judeţeană de limba de română, premiul I la matematică. Deci am obţinut multe premii într-un singur an şi cred ca eram super mândră de mine. După asta un profesor de matematică, pe care nu-l aveam nici măcar la clasă, m-a oprit într-o zi şi mi-a spus ,,nu mai fii aşa de mândră de tine că am vorbit eu cu doamna voastră de atelier şi tu ca şi gospodină eşti zero şi să ştii şi tu de la mine că  poţi să fii cea mai bună la matematică, să ai cea mai mare carieră, dacă nu ştii să faci ciorbă şi să cârpeşti eşti zero că femeie’’

– Doamne Sfinte! Ce om frustrat! Şi mai era şi dascăl! Ce i -o fi învăţat pe elevii săi???

– Eu nu m-am gândit aşa.

– Dar cum te-ai gândit?

– Mă gândeam cât de antipatic trebuie să fii tu ca şi copil să stârneşti într-un profesor astfel de gânduri…

– Of, Doamne…

– Sigur că în timp am învăţat şi să fac ciorbă şi să cârpesc, dar asta nu mi-a adus nicio mulţumire sufletească. Şi nici n-am văzut nicio femeie fericită, doar pentru că ştie să cârpească şi să facă ciorbă.

– Am înţeles cum au stat lucrurile. Alegerea liceului nu ţi-a aparţinut. Mi-e şi frică să te întreb dacă ai avut vreo influenţă la alegerea faculăţii?

– Tata a spus că dacă fac Medicina, ca să pot să-l îngrijesc la bătrâneţe mă ţine în facultate, dar dacă vreau să fac orice altă facultate e treaba mea.

Eu recunosc că eram o persoană  foarte timidă în continuare şi probabil că şi acum mai sunt şi nu aveam foarte mare încredere în forţele mele şi nu am avut puterea şi curajul să plec de acasă, ceea ce probabil ar fi fost un lucru extrem de bun pentru mine, dar nu am făcut-o.

– Ai plecat totusi la facultate.

– Am plecat. Şi deşi eram un copil foarte bun, nu am luat la facultate din prima. Admiterea la Medicină era foarte dificilă. La biologie nu se dorea să înveţi şi să înţelegi, ci trebuia să înveţi pe dinafară, punctându-se nişte cuvinte, într-o anumită ordine. La primul examen eu nu am ştiut asta şi am picat.

– Unde ai dat examen?

– La Bucureşti. Cu media cu care am picat eu aş fi intrat totuşi la oricare altă Facultate de Medicină din ţară.

În sfârşit, am fost admisă la Facultatea de Medicină la Craiova. M-am căsătorit destul de repede, după anul II, cu Dan, un student foarte deştept şi foarte bun, că de asta m-am îndrăgostit de el, dar extrem de sărac.

2– Care a fost reacţia părinţilor, au fost de acord să te căsătoreşti, au avut ceva împotriva soţului?

– Nu, n-au avut nimic împotrivă. Au fost foarte încântaţi că m-am măritat. Soţul meu a fost adoptat de către părinţii mei ca al treilea copil al lor. La un an şi ceva după ce ne-am căsătorit, când eu începeam anul IV, fix pe 15 septembrie 1989 s-a născut Vlad, băiatul nostru.

– Şi ce aţi făcut cu băiatul?

Fiind studenţi amândoi, l-am dus la părinţii mei, care au fost foarte fericiţi că era băiat, pentru că îşi doreau din tot sufletul să crească un băiat.

– Ce-aţi făcut după absolvire?

– Eram după revoluţie şi nu mai era obligatoriu să mergem într-un stagiu la ţară şi pentru prima dată în viaţa mea am simţit că Dumnezeu mă iubeşte, pentru că eu nu cred că aş fi supravieţuit să mă duc la ţară. Cât eram de obişnuită cu răul psihologic, nu eram deloc obişnuită să fac faţă unui rău fizic, să stau în frig, să stau în mizerie, nu am reuşit să tolerez deloc uşor în viaţă astfel de situaţii.

– Încotro v-aţi îndreptat?

– Sotul meu s-a angajat în Craiova la Salvare şi a reuşit să intre pe un post de preparator care presupunea inclusiv accesul la cămin. Profesorul nostru, Marius Georgescu care ne aprecia, că eram studenţii buni şi copii cuminţi i-a oferit lui Dan posibilitatea să lucreze că preparator la catedra de semiologie. Semiologia reperezintă pentru un student la Medicină primul contact cu spitalul, cu pacientul. Era o şansă extraordinară. A stat acolo vreo 6 luni fără salariu, mai lucra pe ici pe colo, mai făcea meditaţii cu studenţii arabi şi greci şi ne descurcam cum puteam.

A urmat examenul de rezidenţiat, pe care eu l-am luat iar el nu, pentru că toate lucrurile care se întâmplau în viaţă noastră îl afectau. Oricât de deştept era urmările problemelor prin care treceam începeau să se vadă.

În continuare n-aveam unde să locuim. Noi aveam salariul echivalent a 20 de dolari, iar chiria pentru o garsonieră era 50 de dolari. În anii aceia ’’90-’’92 era o inflaţie înfiorătoare aşa că stăteam la căminul de familişti, într-o cameră de 17 metri pătraţi din care se decupa şi un  fel baie, în care noi pusesem o perdea şi făcusem şi un fel de bucătărie. Aveam igrasie şi şobolani. Era ceva monstrous.

O doctoriţă ne-a găsit la un moment dat o cameră într-o casă a unei familii de bătrâni, dar eu nu m-am obişnuit acolo pentru că aceea familie pe lângă chirie pretindea să le facem fel şi fel de servicii. N-am suportat, aşa că ne–am mutat iarăşi la cămin.

– Ştiu, am simţit şi eu ce înseamnă să locuieşti în astfel de condiţii, dar să revenim la lucruri mai frumoase. Ce specializare ai ales?

– Mi-am luat secundariatul şi mi-am ales medicină de familie pentru că nu mi-a plăcut deloc medicina, practic nu m-am văzut niciodată într-un spital. Fiind o fire sensibilă simţeam că aş înnebuni într-un spital. Într-un dispensar credeam că m-aş fi adaptat mai bine, pentru că-mi plăcea să discut cu oamenii, să le dau sfaturi. Soţul meu a făcut întâi medicina internă, apoi nefrologie. El era pasionat de medicină, era născut să fie doctor.

– Tu ai ajuns într-un dispensar?

– Nu! Într-o disperare de cauză pentru a rezolva problema locativă care ne stesa teribil, auzisem că ar exista firme de medicamente care caută doctori tineri şi care dau niste salarii din care-ţi permiţi să-ţi plătesti chiria, dar trebuia să ai carnet de conducere.

– Şi aveai?

– N-aveam! Şcoala de şoferi costa foarte mult, comparativ cu salariile noastre. Părinţii mei îi plătiseră surorii mele şcoala de şoferi, dar mie mi-au spus că niciodată n-o să fiu în stare să conduc o maşină. Aşa că am fost nevoită să lucrez la o şcoală de şoferi, adică să predau cursuri de prim ajutor, că să-mi pot permite să iau şi eu carnetul de şofer.

– Şi ce-ai făcut după ce l-ai luat?

– M-am şi dus la prima firmă de medicamente la care am aflat că au interviu şi m-au şi angajat.  N-aş putea să spun că a fost cea mai bună alegere, dar a fost extraordinar pentru că după aceea am reuşit să ne mutăm. De atunci tot cumpăr case. Cred că deja frizează obsesia. Dar sper că anul trecut m-am oprit. Am în sfârşit o casă pe pământ!

– După ce v-aţi mutat aţi luat şi băiatul la Craiova?

– Nu. Vlad a rămăs în continuare la Tg –Jiu, dar eu răspunzând de toată zona Olteniei mergeam o zi în cursul săptămânii, iar sâmbătă mergeam împreună cu soţul meu la el. Copilul nostru se simţea foarte bine la părinţii mei, când ne vedea spunea ,,ce bine că aţi venit, eu acum plec la joacă’’. El îi ştia de părinţi pe ai mei. Noi eram părinţii numărul 2.

– Cât ai lucrat la firma de medicamente?

– După ce am lucrat un an la prima firmă, mi s-a propus să merg la o firmă mai mare. Am acceptat. Atunci am învăţat ce înseamnă economia de piaţă şi capitalismul. Aceea nouă provocare mi-a deschis foarte mult orizonturile.

– Venise vremea să fii aprecită!

– Aveam, în sfârşit, conştiinţa propriei mele valori, îmi făceam treaba foarte bine şi eram mulţumită. Munceam foarte mult. Printre altele făceam în medie 3.000 de km pe lună.

– Tu, cea care erai suspectată că nu vei fi în stare să conduci o maşină…

 – Da  şi de la un unchi, şofer la salvare,  am aflat că norma lui era de 1.500 de km pe lună.

Vorbeşte-mi puţin despre deschiderea orizonturilor. Ce presupunea asta?

3a– Am învăţat să vorbesc, să deschid uşi în spatele cărora nu cunoşteam pe nimeni. Anii petrecuţi pe scenă m-au ajutat enorm. Îmi imaginam mereu că jucam un rol. În timp, am început să studiez tipologiile umane şi să-mi fac scenariile adaptate situaţiei, pentru că mi-a fost teribil de greu, pentru că evident nu fusesem dotată de la natură pentru acest gen de muncă. Eu eram artistă, sensibilă… dar n-aveam încotro. Am înţetes ce înseamnă să-ţi faci un plan de actiune, ce înseamnă o balanţă de plaţi. Apoi am organizat mese rotunde, prezentări – aici era o zona în care ma simţeam confortabil. Mi-am găsit resurse în calitaţile mele care, de fapt, n-aveau mare legatură cu genul de activitate pe care-l desfăşuram.

Pe fondul ăsta a venit oferta să promovez, să plec la Bucureşti. Ca să răman ,,în cărti” era necesar să evoluez şi nu puteam evolua stând pe loc. În 1999 am acceptat acel post. Vlad băiatul nostru, fiind în clasa a V-a, a venit la Craiova, să stea cu tatăl lui. În noul post nu mai călătoream atât de mult, pentru că aveam poziţie jumătate vânzări şi eram doar pe Bucureşti şi jumătate marketing şi lucram la birou. Munceam foarte mult şi aici. Sâmbăta mergeam la Craiova. După un an m-am mutat în Departamentul Medical şi acolo am reînceput să călătoresc foarte mult şi în ţară şi în stăinătate. Am învăţat o nouă medicină, cea bazată pe dovezi. Medicina empirica, cea bazata pe observaţii, de multe ori subiective, medicina pe care o învăţăm noi în facultate, nu mai era de actualitate. Intram într-o zona foarte interesanta: cercetarea medicală.

Profesional acumulam, evoluam, dar încă nu-mi găseam echilibru în familie. Situaţia asta, ei la Craiova şi eu la Bucureşti, în care nu mă simţeam deloc confortabil, a durat patru ani. La finalul acestor ani am rămas însărcinată şi am perceput asta ca pe un semn. I-am spus soţului meu că acum gata s-a rezolvat situaţia noastră, că mă gândeam că voi stă 2 ani în maternitate cu copilul şi ma voi ,,întoarce” să lucrez ca medic de familie. El a avut o replică foarte drăguţă spunându-mi că nu există nici un post pentru mine la Craiova, dar va încerca să-şi găsească el un post la Bucureşti, mai ales că tocmai îşi dăduse doctoratul şi nu mai simţea că mai poate evolua nici el acolo. Simţea nevoia unui salt profesional.

– Şi te-a urmat?

– Da! Când eram gravidă în 6 luni a venit pe un post de director la o firma de servicii de dializă. În sfârşit eram toţi la un loc. La început am locuit într-o garsonieră pe care o cumpărasem eu. În august 2003, l-am născut pe Bogdan şi la 3 zile după ce l-am născut, primeam vizite de la agenţii imobiliare ca să vând apartamentul din Craiova, pe care în 2 săptămâni l-am şi vândut!

– Pe Bogdan l-ai dus tot la Tg –Jiu?

– Nu. Am avut o bonă. N-am mai repetat figura cu Vlad. Acum eram în sfârşit toţi patru. Eram conştientă că situaţia în care a crescut Vlad nu era cea mai bună. Am rămas doar câteva luni în maternitate, timp în care am mai lucrat şi de acasă, mai mergeam şi la birou, pentru că riscam să-mi pierd serviciul.

– Îmi imaginez ce greu trebuie să-ţi fi fost, dar era bine că eraţi toţi 4.

– Da, am fost foarte fericită. Înainte ca Bogdan să facă 2 ani deja eram angajată la o firmă concurentă.

– Alta?

Da. Mi se propusese o poziţie de marketing. Cât am lucrat în Departamentul Medical, oricât de interesant era, rămăsesem cu un of, că mie, de fapt, marketingul mi s-ar fi potrivit mai bine. Şi am făcut vreo doi ani şi jumătate marketing. Eram apreciată, făceam ceea ce-mi plăcea, chiar mi se propusese o pozitie regională, dar soţul meu meu mi-a explicat că el a făcut un sacrificiu pentru mine, părăsindu-şi două joburi în Craiova, cel de doctor şi cel de cadru universitar şi că e rândul meu să fac un sacrificiu, să plec şi de la această firmă pentru că el primise o oferta de director general la o companie privată de servicii medicale.

– Păi şi cu ce-l încurcai tu?

– Proprietarul acelei companii era şi principalul distribuitor de medicamente la firma la care eu lucram şi era un conflict de interese.

– Ai acceptat?

– Da. Am plecat de acolo şi m-am dus la o firmă de studii clinice. Din nou Dumnezeu s-a dovedit bun cu mine pentru că experienţa din Departamentul Medical, chiar dacă a avut un gust dulce-acrisor, m-a ajutat să mănânc ulterior o pâine albă. Şi azi sunt manager la o Companie de studii clinice. După cum ţi-am povestit, pornisem de la capăt de mai multe ori în viaţă. Partea cea mai grea a vieţii mele a apărut la 3 ani de la această schimbare, acum fix 5 ani, când soţul meu a plecat de lângă noi, spre o lume mai bună.

– Ai puterea să-mi povesteşti ce s-a întâmplat?

– Deşi au trecut 5 ani de atunci mi-e foarte greu să vorbesc despre asta. A fost un accident stupid. În noiembrie şi-a rupt piciorul, în decembrie a fost operat şi în ianuarie a murit subit. Noi ajunsesem la un echilibru, la apreciere, la o recunoaştere.  Eu l-am iubit extreme de mult pe soţul meu şi-mi lipseşte şi emotional foarte tare. Mi s-a părut foarte nedrept ce s-a întâmplat…

– Băieţii cum au perceput, cum au depăşit pierderea tatălui?

– Vlad e bine. Îl moşteneşte pe soţul meu. El era foarte deştept, avea o memorie fotografică şi era un tip care era conştient de valoarea lui. Aşa este şi fiul meu şi chiar mai mult, e foarte încrezător în el şi are şi de ce. Atunci avea 21 de ani şi era în ultimul an la ASE. Ştia că o să se angajeze (şi a şi făcut-o înainte să-şi ia diploma) şi practic din a doua zi de la moartea soţului, dinainte de a fi înmormântarea, mi-a cerut să vină acasă cu prietena lui. Aşa a considerat el că-l ajută să treacă peste, întemeindu-şi o altă familie şi detaşându-se de noi. Ăsta a fost modul lui de a-şi trăi durerea la pierderea tatălui lui. Din fericire, prietena lui este o fată foarte bună. Acum sunt amândoi departe, lucrează împreună la Londra, la o mare companie în domeniul auditului financiar. Se iubesc frumos.

3Bogdan care avea doar 7 ani a avut un şoc teribil. E şi altă fire. Seamănă mult cu mine. 3 luni n-a vorbit. Venea de la şcoală şi se băga în dulapul în care erau hainele lui taică-su. Când am dat dulapul de pomană venea şi se băga sub pat. A suferit enorm şi a avut un regres înspăimântător. Până la urmă s-a recuperat, dar s-a recuperat foarte greu, abia acum, dupa 5 ani pot să spun că e recuperat total.

Când mă uit înspre aceşti ultimi 5 ani nu-mi vine să cred prin câte am trecut. A fost mai mult decât o supravieţuire. Vreo 3-4 ani am scris pe un blog al revistei Tango. Mi-a plăcut mult experienţa asta. Sunt sigură că-mi va folosi cândva. Mi-am cumpărat o casă pe pământ şi am decorat-o pe sufletul meu. Toată lumea care-i calcă pragul simte nevoia să-mi spună că seamănă cu mine, că e specială…

 – Mă bucur că după toate încercările astea teribile te găsesc totuşi împăcată.

– Sunt din ce în ce mai împăcată. Am trăit o revelaţie când mi-am dat seama că deşi eu toată viaţa mi-am dorit să demonstrez ceva, practic nu ai ce să demonstrezi pe lumea asta şi pentru prima dată îmi pasă foarte puţin de părerile celorlalţi. Conteaza ce simt şi ce vreau eu.

Viaţa mea profesională mă îngroapă azi într-un birou în Militari. Sunt numai oameni foarte tineri, din alte generaţii, cu alte mentalităţi, altă educaţie şi alte experienţe de viaţă.  Doar femeia de serviciu e mai în vârstă  decât mine. Nu pot să nu mă uit în spate, la fostii mei colegi, cu care am început să lucrez în multinaţionale. Fiindcă e extrem de greu ce facem noi zi de zi, o parte s-au retras, iar o altă parte dintre ei au murit foarte tineri.

4 Eu încă sunt aici pentru că acest post îmi oferă mie şi copiilor mei o oarecare stabilitate financiară, dar îmi amintesc de un coleg care plecase din fosta Iugoslavie imediat ce a început acolo războiul. Lucra la aceeaşi Companie şi pe aceeaşi poziţie ca şi mine, doar că în Canada. L-am întalnit la un Congres şi-mi spunea că, indiferent câţi bani va avea, la 45 de ani se va retrage şi se va bucura de viaţă: va citi toate cărţile pe care n-a apucat să le citeasca, va vedea toate fimelele pe care n-a apucat să le vadă, îşi va plimba câinele şi va urmării cu mare atenţie mişcarea norilor pe cer. Eu am acum 50 de ani şi mă tot gândesc la omul acela care reusise să fugă din calea războiului şi care preţuia altfel viaţa. În vara asta mi-am luat căţel. Îmi doresc foarte mult să fiu sănătoasă şi să am puterea să înfiinţez o fundaţie în numele soţului meu. Copilul meu cel mic mi-a pus cândva cea mai frumoasă sentinţă: mie îmi place viaţa mea, aşa cum e ea.

– Îţi mulţumesc că ai acceptat să-mi împărtăşeşti povestea ta. Îţi doresc să-ţi placă viaţa în continuare şi să poţi pune în practică tot ce-ţi doreşti.

– Îţi mulţumesc şi eu.

Maria Băcescu

09.02.2016

Comentarii

comentarii

Related posts

One Thought to “Nu ai ce sa demonstrezi pe lumea asta!”

  1. Adrian Marin

    Draga Maria,

    Cand ai pornit aceasta aventura a cunoasterii si "spovedaniei" semenilor tai ai cautat istoria unor vieti model dar usor, usor, oferta acestor istorii a saracit si ai inceput sa pui in lumina vieti obisnuite. Si astfel mi-ai permis o revelatie, vietile unor semeni care nu au atins culmile succesului mi se par mai reale, mai pline de semnificatii decat ale "invingatoriulor", mi se par mai sfintite prin umilinta, parca ne regasim un pic in aceste destine. Iti multumesc ca nu te-ai oprit la partea de sus a tabloului si ai cautat umanitatea.

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.